Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Dreptatea leului

de Grigore Alexandrescu

Leul, de multă vreme, ridicase oştire,
Să se bată cu riga ce se numea Pardos;
Căci era între dânşii o veche prigonire,
Şi gâlcevire mare, pentru un mic folos.

Vrea,
adică, să ştie
Cui mai mult se cuvine
Să ţie pentru sine
Un petic de câmpie
Şi un colţ de pădure, de tot ne-nsemnător,
Ce despărţea ţinutul şi straturile lor.
Acum sânge mult curse, şi multe luni trecură,
Făr-a se putea şti
Cine va birui.
Elefantul năsos,
Şi bivolul pieptos,
Cu lupul coadă-lungă
Multe izbânzi făcură.

Fiecare tulpină era plină de sânge.
Ici se vedea un taur jumătate mâncat;
Lângă el un tovarăş ce zbiară şi îl plânge;
Colo, un porc sălbatic fără de picioare;

Şi mai la vale, vulpea se tăvăleşte, moare,
Oftând după curcanii ce încă i-au scăpat!
Iar mai vrednic de jale era viteazul urs,
De două coarne groase în inimă pătruns.

Leul, văzând că lupta nu se mai isprăveşte,
Trimise la maimuţă, vestită vrăjitoare,
Ce spun că ştia multe, şi că proorocea
Întâmplările toate, după ce se trecea.

Trimise, zic, la dânsa să-i facă întrebare.
Cum poate să ajungă sfârşitul ce doreşte.
Ea se puse pe gânduri, tuşi, apoi răspunse,
Rozând cu mulţumire darurile aduse:

- “Ca să
poată-mpăratul lesne să biruiască,
Trebuie să jertfească
Pe acel ce în oaste e decât toţi mai tare,
Mai vestit în războaie, mai vrednic şi mai mare”.

Auzind astea leul strânse a sa oştire:

- “Lighioanelor!
zise, viu să vă dau de ştire
Că astăzi din noi unul trebuie să murim:
Aşa vrea proorocul. Rămâne-acum să ştim
Cine este mai tare.

Cât pentru mine unul, cum vreţi… dar mi se pare
Că nu prea sunt puternic, căci pătimesc de tuse”.
Vulpea era aproape:

- “Ce-are a
face! răspunse,
Înălţimea ta eşti
Oricât de slab pofteşti”.

- “Dar şi puterea noastră
E îndestul de proastă”,
Strigară tigrii, urşii, şi cu un cuvânt toate
Lighioanele-acelea ce erau mai colţate.

- “Nu
rămâne-ndoială”, le răspunse-mpăratul.
Iepurele, sărmanul – crez că-l trăgea păcatul,
Sau păcate mai multe
De moşii lui făcute.

Veni să-şi dea părerea.

Dar toţi,
cât îl zăriră,

Asupră-i năvăliră.
Ia vedeţi-l! strigară,

Cu
bună-ncredinţare,
El este cel mai tare!

S-ascundea urecheatul, şi nu-i plăcea să moară
Ca să ne facă nouă biruinţa mai uşoară!
Pe el, copii!

Luaţi-l: el
are să-mplinească
Ce ne-a zis proorocul din porunca cea cerească!”

Câinii atunci săriră
Şi-n grab’ ţi-l jupuiră.
Se află vreo ţară, unde l-aşa întâmplare
Să se jertfească leul?

Nici una,
mi se pare.
Nu ştiu cum se urmează, nu pricep cum se poate,
Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate.

Grigore Alexandrescu (1810-1885) este La Fontaine-ul nostru. E drept, a sosit două secole mai târziu decât francezul, dar fabulele lui Alexandrescu nu sunt nici mai puţin savuroase, nici mai puţin adevărate decât cele ale distinsului său precursor.

Alte pagini semnate de

Un răspuns »

  1. nu mi-a placut, a fost super

Lăsaţi un răspuns




Puteți folosi următoarele tag-uri XHTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Utilizatori de Twitter
Vă puteţi introduce datele personale în forma de mai sus sau vă puteţi autentifica cu contul de Twitter apăsând pe butonul de mai jos.