Tărâmul lui Andilandi

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
“Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie măreaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea “Sfântul Gheorghe” şi a “României Stea”.
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departe în faţa lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de gardă împărătească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodat’ el dă cu ochii de searbădul român
Ce stătuse-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede
Când crucea “Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: “De unde vii, străine?”
“Vin tocmai de la Plevna.” “Cum e acolo?” “Bine.”
“Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?”
“Chiar domnitorul nostru şi al vostru împărat.”
“Dar pentru care fapte?” “Ştiu eu?… Cică drept plată
Că am luat eu steagul redutei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de gloanţe, ne-am prăbuşit în şanţ…”
“Dar ce rang ai, voinice?” “Am rang… de dorobanţ!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.