Tărâmul lui Andilandi

De ce am ales acest scurt clip video? Nu doar pentru că e scurt. Aceasta poate fi o calitate doar în cazul unui film prost. Adevărul e că nu mi-am dat seama de la prima vizionare de ce mi-au plăcut aceste câteva secvenţe. Aşa că m-am mai uitat încă o dată. Şi m-am prins: e o Românie aproape perfectă. Ca aia din bancul cu “frumoasă ţară avem, păcat că-i locuită!”.

Acum, lăsând gluma la o parte, este remarcabil faptul că nu se văd maşini pe drumurile patriei, cu excepţia unui autobuz, o “rată” înzăpezită. Şi nu se aud voci sau, oricum, nimic altceva care să poată fi decelat ca limbaj… E reconfortant.

M-a mai şocat imaginea acelor troiţe părăsite, ce reveneau obsesiv. Revederea lor a fost zguduitoare, m-a transportat instantaneu în trecut. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic nici cu obiceiul locului, nici cu ideea de troiţă. Ba chiar, de câteva ori, mi-am găsit adăpostul într-una dintre ele. Cu toate acestea, copil fiind m-am întrebat, nu o dată, ce-or fi avut oamenii cu Dumnezeu, de l-au răstignit stingher prin diverse astfel de cuşti zgribulite, lăsându-l acolo peste noapte, în bătaia tuturor vânturilor, învăluit în beznă? Bine, recunosc, nu chiar cu cuvintele astea, dar aţi prins ideea.

Pe de altă parte, drumurile alea desfundate şi vadul pârâului străbătut de capre mi-au adus aminte de uliţele lăturalnice ale satelor prin care treceam când mergeam în aplicaţie, în armată. Sau de drumeţiile cu părinţii (şi/sau bunicii) pe valea Ştezii, în vacanţele de vară. Sau de o cursă enduro, la Tilişca, acum vreo doi ani. Sau de rătăcirea prin zona Râşnovului, astă vară. Oh, oameni buni, ce drum prost! Şi nici picior de om în satele prin care treceam. Mai vreau o dată. Când spuneaţi că vine vacanţa aia?

Ei, până atunci să stingem lumina. Filmul, vă rog:

Un film de amzakei | YouTube