Tărâmul lui Andilandi

Dacă mi-ar fi spus cineva în copilărie că mama o să-mi dea peste ani reţeta cremei ei de zahăr ars, nu numai mie, ci spre publicare, ca s-o poată citi oricine, aş fi zis că vorbeşte în dodii.

Când eram eu mică, nimeni n-a reuşit s-o smulgă de la ea, oricât s-a căznit. Mama făcea crema asta numai la ocazii speciale, în loc de tort, iar reţeta cremei ei “minune” a fost, de când mă ştiu, cel mai mare secret al familiei noastre. Ei, acum nu mai e… secretă! I-am cerut-o ieri, mai mult la plezneală – convinsă fiind că-mi va propune, ca de obicei, “să-mi facă ea una când vine la Bucureşti, ca să nu stric ouăle de pomană” -, dar mi-a dat-o. Încă n-am aflat ce a determinat-o să se răzgândească. Probabil o fi auzit ce năzbâtie am pus la cale cu site-ul asta, că eu una n-am îndrăznit încă să-i spun ce coc aici, nu ştiu exact. Dar m-am asigurat: mi-a cedat drepturile de autor ieri, pe mail, aşa că nu voi avea niciun fel de probleme cu copyright-ul.

De ce ai nevoie pentru o porţie?

• 2 l de lapte gras
• 500 g de zahăr
• un baton de vanilie (sau 5 plicuri de vanilie)
• 12 ouă
• esenţă de rom
• coajă rasă de lămâie

Cum procedezi?

Pui 400 g de zahăr într-o cratiţă adâncă, pe care o aşezi la foc mic. Laşi cratiţa pe foc până când se caramelizează zahărul şi se transformă într-o peliculă de culoare maronie. La sfârşit, păstrezi cratiţa la temperatura camerei, timp de 10 minute, după care o pui la rece – în frigider ori în cămară.

În alt vas, amesteci cu mixerul celelalte ingrediente, respectând următoarea succesiune. Mai întâi, baţi ouăle şi restul de zahăr cu mixerul, până se formează o pastă. Apoi, adaugi treptat laptele şi batonul de vanilie (tăiat în prealabil în cuburi mici) sau pliculeţele de vanilie, romul şi coaja rasă de lămâie. După ce le-ai amestecat pe toate foarte bine, până când s-a dizolvat tot zahărul, torni compoziţia în cratiţa tapetată cu zahăr ars. Apoi, fără s-o amesteci ori s-o zdruncini în vreun fel, o bagi la cuptor, la foc potrivit, timp de 30 de minute. În final, scoţi cratiţa şi o laşi la temperatura camerei preţ de 15 minute, după care o bagi la frigider. Când doreşti s-o serveşti, acoperi cratiţa cu o farfurie şi o întorci. Vei obţine o cremă aurie, de consistenţa unei budinci, cu o crustă maronie, de caramel, deasupra. Poftă bună!

3 lucruri pe care e bine să le ştii

1. Dacă ai procedat corect, la sfârşit, crema ta de zahăr ars trebuie să arate ca un tort.
2. Dacă vrei să obţii o peliculă sticloasă, de culoare maronie, să nu torni niciodată apă peste zahărul caramelizat.
3. Crema iese mult mai gustoasă dacă foloseşti baton în loc de praf de vanilie.

Andilandi îţi reaminteşte!

Întrucât la prepararea cremei de zahăr ars se foloseşte şi albuş de ou – ingredient alergenic – reţeta e recomandată numai copiilor care şi-au serbat deja prima aniversare. Şi, desigur, e strict interzisă micuţilor alergici la albuşul de ou. Trebuie să fii de asemenea prudentă dacă cel mic are vreo alergie conexă (la alune, la fructele cu sâmburi mici – kiwi, căpşune, mure, frăguţe etc.) Chiar dacă aici n-ai folosit asemenea fructe, serveşte-i crema cu prudenţă. Oferă-i mai întâi o singură linguriţă şi vezi dacă o tolerează. Nu de alta, dar alergiile, ca şi necazurile, nu vin niciodată singure. Şi ar fi păcat să descoperi în acest fel că puiul tău nu e alergic numai la căpşune, ci şi la ou, de exemplu.

Notă: N-am să vă ascund că de vreo câteva ori am încercat să “fur” şi eu reţeta mamei, ca s-o gătesc păpuşilor ori prietenelor mele, după caz, dar n-am avut succes. Îmi amintesc că odată, prin anii ’80, când orice gospodină ar fi ucis pentru un ou în plus, eu am făcut prăpăd în frigiderul familionului (şi aşa veşnic gol, şi atent curăţat), încercând s-o reconstitui din memorie. Nu cred că mai are rost să vă povestesc ce jale a fost pe ai mei când s-au întors acasă şi au văzut că nu mai au nici ouă (piese de colecţie de altfel), nici zahăr, nici lapte…