Tărâmul lui Andilandi

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi-ncepuse a se înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că-i rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica-l pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să-şi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.

Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat şi-o împărăteasă care nu mai erau demult tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaş, iar ei nu se mai aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi: “Oh, cât de gol ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am avea şi noi un copil!” Pruncul cel râvnit însă se lăsă aşteptat multă vreme…

Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaş de munte, o broască mare sari dintr-odată pe prundişul malului, şi-i grăi astfel:

- Află măria-ta că-ţi va fi îndeplinită dorinţa. Până nu se încheie anul, vei aduce pe lume [...]

Departe, departe în largul nemărginit al mării, apa-i albastră ca floarea albăstrelelor şi limpede precum cristalul. Şi e atât de adâncă, încât nicio ancoră n-o să-i poată atinge vreodată  fundul!… Dacă ai vrea să-l atingi totuşi, ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, de jos şi până la suprafaţa apei. Ei bine, acolo, în adâncuri, locuieşte poporul mării! Să nu credeţi însă că-n acel loc fermecat s-ar găsi numai nisip.Nicidecum. Acolo cresc nenumărate plante ciudate şi copaci atât de mlădioşi, încât cea mai mică mişcare din apă îi face să se-ndoaie de parcă ar dansa în bătaia vântului. Şi toţi peştii, mari şi mici, se plimbă printre crengile lor tot aşa cum zboară păsările printre ramurile [...]

A fost odată ca niciodată un conac foarte vechi, înconjurat de şanţuri adânci. Şanţurile erau pline cu apă, iar pe marginea lor creşteau bălării mari şi stufoase. Şi erau atât de încâlcite încât te puteai rătăci printre ele ca printr-o pădure. Ei bine, în aceste bălării sta pitită o raţă care-şi clocea ouăle. Raţa se plictisea grozav pentru că nimeni nu venea să vadă ce mai face. Suratele ei mai degrabă se plimbau, decât să stea de vorbă cu dânsa.

Dar iată că nu dură mult şi se crăpă primul ou. După puţin timp, urmă la rând altul, apoi încă unul. Şi tot aşa, până când crăpară toate!

- Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile, semn că răţuştele tocmai scoseseră capul din găoace.

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş. Acesta trăia într-o căsuţă dărăpănată, la marginea codrului nesfârşit, împreună cu nevasta lui de-a doua şi cu copiii din prima căsnicie: un băieţel pe nume Hansel şi sora lui, Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce să-şi astâmpere foamea. Aşa că într-o bună zi, nu mai fură în stare să-şi agonisească nici pâinea cea de toate zilele.

Seara, în pat, pe bietul om începuseră să-l muncească gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomeni că oftează cu grea obidă şi îi zice nevestei lui:

- Ce o să ne facem femeie? Cu ce o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, când nici noi nu mai avem de nici unele?…

Trăia odată, într-un mic orăşel de provincie, un om putred de bogat, căruia se întâmplă să-i cadă nevasta grav bolnavă. Când simţi că i se apropie sfârşitul, femeia îşi chemă la căpătâi singurul copil, o fetiţă, şi-o povăţui aşa:

- Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să-ţi păstrezi mereu sufletul neîntinat!

A fost odată ca niciodată un împărat care avea mai multe fete, toate frumoase ca nişte zâne. Cea mai mică dintre ele însă era atât de frumoasă, că până şi soarele, care văzuse multe, se oprea-n loc privind-o şi minunându-se de atâta frumuseţe.

Lângă palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui copac bătrân, se putea zări o fântână. În zilele cu căldură mare, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza lângă fântână, să se răcorească. Şi atunci când începea să se plictisească, scotea dintr-un buzunar o minge de aur, o arunca în sus şi o prindea din zbor, apoi o arunca iarăşi. Acesta era jocul ei de [...]

A fost odată ca niciodată o femeie singură şi sărmană, care-şi dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia-i spuse păsul. Zâna îi dădu un bob de orz, povăţuind-o:

- Acesta nu-i orz adevărat, din cel care creşte pe câmp şi-l mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori şi ai răbdare. Vei vedea că dorinţa ta se va îndeplini în scurtă vreme.

- Îţi multumesc din suflet! zise femeia, şi de cum se întoarse acasă îşi şi sădi bobul de orz într-un ghiveci, întocmai cum o povăţuise zâna.

Nu trecu mult şi din pământ răsări o floare mare şi foarte frumoasă, care semăna cu o lalea îmbobocită.

- Ce floare minunată! gândi femeia, sărutându-i petalele. [...]

A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi. Într-o iarnă, pe când neaua cădea din înaltul nemărginit al cerului, cu fulgi mari şi pufoşi, se întâmplă ca împărăteasa să coasă lângă o fereastră cu pervaz negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, privind din când în când la fulgii de zăpadă, se înţepă cu acul în deget.

Trei picături de sânge căzură atunci pe covorul de omăt. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul imaculat al zăpezii, că împărăteasa spuse în sinea ei: “Ce n-aş da să am o copilă cu faţa albă ca zăpada, cu buzele roşii ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!”

Nu peste multă vreme, împărăteasa născu o fetiţă [...]

Afară ningea cu fulgi mari, de poveste, ce loveau în fereastra îngheţată de parcă ar fi cerut permisiunea să intre-n casă. Mihaela îi privea, de o bună bucată de vreme, încercând să-i numere.

“Unu, două… Adică nu, doi!”- adăugă ea, hotărâtă. După care se plictisi să-i mai numere… Era destul de greu pentru o fetiţă atât de micuţă ca ea, să facă asemenea calcule astronomice. Adică, foarte grele! Mihaela n-avea decât trei anişori. Prea puţini pentru a şti să numere cum se cuvine, dar suficienţi pentru a pune o sumedenie de întrebări. Despre ce anume?… Ei, despre orice, doar acesta e vârsta marilor întrebări! Iar Mihaela voia să afle cât mai multe despre lumea din jurul ei.