Tărâmul lui Andilandi

Nevoia de dulce pe timpul postului creşte. E un lucru verificat şi unanim acceptat. Aşa că, bucuraţi-vă de dulce măcar acum! Nu ezitaţi să vă îndulciţi fiecare zi, măcar în această perioadă în care organismul vostru e şi aşa spoliat de multe dintre cele necesare. Celor care-şi fac griji pentru caloriile în plus, le-am pregătit un dulce de post, nu foarte… dulce: mere coapte, cu zahăr şi scorţişoară.

Indiferent dacă sunt umplute cu gem de afine, de cireşe amare sau cu miere şi nucă măcinată, clătitele de post nu sunt cu nimic mai prejos decât suratele lor de dulce. Dacă mai aveţi îndoieli – voi ori micuţi voştri “devoratori de dulciuri” -, puteţi să vă convingeţi şi singuri că am dreptate, preparându-le.

Nu ştiu ce amintiri vă trezesc vouă “Mucenicii”, dar mie îmi lasă gura apă chiar şi acum, că m-am apucat doar să scriu despre ei… Dacă aveţi chef de dulce la sfârşitul primei săptămâni de post, faceţi o încercare cu prăjiturelele astea. N-o să vă ia mult să le preparaţi, şi cu siguranţă n-o să vă pară rău.

De luni începe Postul Paştelui, cel mai important si, după umila mea părere, cel mai greu de ţinut din an. Mai ales atunci când Paştele pică mult prea devreme, cum se întâmplă în anul acesta. Nu de alta, dar e foarte greu să nu mănânci “de dulce” când nu se găsesc de niciunele… Dacă te gândeşti bine, acum nu vezi pe la tarabe nici fructe, doar trufandale turceşti ori greceşti, îndopate cu E-uri, nici legume proaspete, doar cele de seră.

Oricum dacă sunteţi porniţi să mâncaţi doar ciuperci şi soia, cinste vouă! Iată şi câteva dulciuri de post, care cred că vă vor prinde bine. Am să încerc să postez în fiecare zi câte o reţetă nouă, dar nu promit nimic [...]

Tot ce-mi amintesc legat de prăjitura asta, în afara faptului că avea un gust extraordinar, e că bunica îmi cerea mereu s-o ajut. Mă ruga să sparg nucile şi să separ miezul, să scot sâmburii vişinelor ori să toc zahărul până se făcea pudră. Din ce cauză o făcea însă, n-am priceput niciodată foarte bine…

Singurele lucruri cu care mă învredniceam erau să-i consum cu neruşinare ingredientele şi să vorbesc întruna. Să-i spun de care dintre bunele mele prietene mă mai “despărţisem”, fiindcă-mi nesocotiseră ideile năstruşnice, ce note mai căpătasem la şcoală şi nu-i spusesem mamei, ce boroboaţe mai făcuse Cora, căţeluşa mea Tekel, şi câte şi mai câte asemenea. Desigur, toate le spuneam cu gura plină! Astfel că prăjitura bunicii [...]

Mulţi dintre vizitatorii site-ului au mai fost prin Bucovina, cu siguranţă. S-au mai întâlnit, probabil, cu Voroneţul. L-au admirat pe îndelete şi au plecat acasă, împăturind imaginea celebrei nuanţe albastre sub câte un colţ de suflet. Nu, nu Voroneţul este de văzut în filmuleţul ce urmează, ci felul în care l-a privit un călător francez ce ne-a vizitat ţara şi al cărui nume ne este dezvăluit în final: Dany Thibault.

Clipul video durează cam 8 minute şi 45 de secunde. Însă doar jumătate din acest timp este rezervat mănăstirii propriu-zise. În rest, camera – şi operatorul – cercetează cu o vizibilă curiozitate viaţa rurală din Bucovina. Este filmul unui amator, aşa cum sunt majoritatea filmelor de pe YouTube. Cu toate [...]

De ce am ales acest scurt clip video? Nu doar pentru că e scurt. Aceasta poate fi o calitate doar în cazul unui film prost. Adevărul e că nu mi-am dat seama de la prima vizionare de ce mi-au plăcut aceste câteva secvenţe. Aşa că m-am mai uitat încă o dată. Şi m-am prins: e o Românie aproape perfectă. Ca aia din bancul cu “frumoasă ţară avem, păcat că-i locuită!”.

Acum, lăsând gluma la o parte, este remarcabil faptul că nu se văd maşini pe drumurile patriei, cu excepţia unui autobuz, o “rată” înzăpezită. Şi nu se aud voci sau, oricum, nimic altceva care să poată fi decelat ca limbaj… E reconfortant.

Am găsit pe YouTube un scurt documentar despre arta icoanelor pe sticlă, aşa cum este ea păstrată la Mănăstirea Nicula, în inima Ardealului. Filmul, deşi divizat în două părţi, nu depăşeşte 15 minute. Realizarea îi aparţine lui Lucian Dragoş, de la Habitus Short Films. Pe pagina producătorului puteţi comenta şi vota ambele filmuleţe.

Mie mi-a plăcut în special parfumul atemporal al aşezării monahale, pasiunea domoală a tânărului călugăr şi iscusinţa lui deosebită. Pe de altă parte, s-ar putea să fiu subiectiv: câteva dintre cele mai frumoase vacanţe ale copilăriei mi le-am petrecut, împreună cu familia, ca oaspete al unor mănăstiri – Stânişoara, Turnu, Horezu, Râmeţi sau schitul de la Păltiniş.

Am găsit recent – navigând zănatec prin oceanul de filmuleţe care este Google Video – un documentar lunguţ despre oameni, unelte şi meserii tradiţionale din România. Pentru că am fost realmente fermecat de acest filmuleţ (şi de celelalte, despre care vă voi vorbi mai încolo), am insistat să avem o secţiune de semnalare a unor astfel de clipuri video ce merită văzute. Filmele sunt multe. Noi le-am selectat doar pe cele care se încadrează în tema subtil nostalgică a site-ului nostru.

Dacă mi-ar fi spus cineva în copilărie că mama o să-mi dea peste ani reţeta cremei ei de zahăr ars, nu numai mie, ci spre publicare, ca s-o poată citi oricine, aş fi zis că vorbeşte în dodii.