Tărâmul lui Andilandi

Te invităm să ni te alături în Aventura gemenilor dincolo de Poiana Vie…

Îţi mai aminteşti de Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm? De atunci au trecut zece ani, iar Celălalt Tărâm s-a schimbat. Graniţele s-au rearanjat, cârmuitorii sunt acum… alţii. Nu se mai nasc decât Balauri „de rând”, cu mai multe capete, dar mai puţină putere. Ielele au îmbătrânit, Blajinii se ascund, Căpcânii au pierdut războiul, iar Zmeii, mai puternici ca niciodată, pârjolesc totul în calea lor.

Acesta e momentul când o nouă aventură e pe cale să înceapă. Prietenii? Aceiaşi. Duşmanii? Cu mult mai mulţi. Cărăuşul? Nu este singur, ci sunt… doi.

Sanda spală la covată
Şi e tare supărată
Că păpuşa ei cea mică,
Murdăreşte fară frică
Rochiţe şi şorţuleţe
Am s-o bat să se dezveţe!
Na, na, uite-aşa, bat eu păpuşica mea.

S-a întâmplat odată ca trei feciori de morar să primească moştenire după moartea tatălui lor o moară, un măgar şi un motan. Moara i-a rămas celui mai vârstnic dintre feciori, măgarul, mijlociului, iar motanul, mezinului.

“Ce folos de la un motan?” gândi, amărât, mezinul. Fraţii mei vor putea să-şi câştige pâinea cu uşurinţă, dar eu voi muri de foame. “Nu fi trist, stăpâne!” îi zise într-o bună zi motanul, cu glas omenesc. “Fă-mi doar rost de o pereche de cizme, ca să pot umbla mai uşor prin păduri şi câmpuri. Şi-ţi promit că n-are să-ţi pară rău!”

Nu trecu mult şi motanul află că regele ieşise împreună cu fiica lui la plimbare cu trăsura.

Aşa că motanul alergă înainte caleştii şi le strigă [...]

Demult, tare demult, tocmai în îndepărtata Chină trăia un împărat nespus de bogat. Palatul lui, construit în întregime numai din porţelanuri fine, era considerat cel mai frumos din lume.

Palatul era împrejmuit de grădini întinse, pline de flori rare, care-i sporeau frumuseţea. Iar de jur-împrejurul acestor grădini, se întindea o pădure de pini ce adăpostea drumul până la mare.

În acea frumoasă pădure de pini locuia o micuţă privighetoare care cânta atât de frumos, încât, dacă ţi se întâmpla s-o auzi, nu mai puteai să-i uiţi vreodată cântul.

Pescarii care-şi aruncau plasele în mare, se opreau din munca lor când auzeau privighetoarea cântând. „Ce frumos cântă!” îşi dădeau ei cu părerea. Şi, ascultându-i muzica, de multe ori se întâmpla să uite de grijile zilnice.

În vremea aceea, foarte mulţi călători veneau din ţări îndepărtate să vadă [...]

Prin nămeţi, în fapt de seară,
A plecat către oraş
Moş Crăciun c-un iepuraş
Înhămat la sănioară.

Drumurile-s troienite,
Noaptea vine, gerul creşte…
Cu urechile ciulite
Iepuraşul se grăbeşte.

Uite-o casă colo-n vale,
Cu ferestre luminate.
Moşul s-a oprit din cale,
Cu toiagu-n poartă bate:

- Bună seara, bună seara!
Iaca, vin cu sănioara
Şi cu daruri proaspete.
Bucuroşi de oaspete?

- Bucuroşi, bucuroşi,
Strigă glasuri de copii.
Moşule, de unde vii?
- Iaca, vin din moşi-strămoşi,
Încărcat cu jucării!

… Noapte rece şi albastră.
Ies copiii la fereastră,
Să se uite cum coboară,
Prin troianul uriaş,
Moş Crăciun c-un iepuraş
Înhămat la sănioară…

Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură. Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura:

- Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun! Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise:

- Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…

A fost odată un om tare sărman, care avea un măgar ce de ani de zile îi tot căra la moară saci plini cu grăunţe. Dar, de la o vreme, bietului animal i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nicio ispravă. De aceea, stăpânul lui se hotărî să nu mai strice bunătate de nutreţ pe dânsul…

Măgarul pricepu de îndată că nu-l aşteaptă vremuri prea bune, şi fără să mai stea mult pe gânduri, îşi luă copitele la spinare şi plecă spre oraşul Bremen. Nu ştiu ce-i venise lui în gând că acolo s-ar putea face muzicantul oraşului. După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins la marginea drumului, [...]

O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

– Ghici…

A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată nespus de frumoasă, dar atât de trufaşă, de nu putea să-i găsească niciun peţitor pe gustul ei. Pe cei care veniseră-n peţit până atunci, fata reuşise să-i facă să-şi ia tălpăşiţa. Ba îi mai şi batjocorise pe deasupra! Dar iată că într-o bună zi, împăratul dădu un bal mare, la care-i pofti pe toţi flăcăii dornici de însurătoare. Şi de cum se înfăţişară aceştia, veniţi din toa+te părţile lumii, împăratul îi şi orândui după rang şi stare: în frunte veneau împăraţii, apoi prinţii, conţii şi baronii, iar la urmă, nobilii de mâna a doua.

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.