Tărâmul lui Andilandi

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş. Acesta trăia într-o căsuţă dărăpănată, la marginea codrului nesfârşit, împreună cu nevasta lui de-a doua şi cu copiii din prima căsnicie: un băieţel pe nume Hansel şi sora lui, Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce să îşi astâmpere foamea. Aşa că într-o bună zi, nu mai fură în stare să îşi agonisească nici măcar pâinea cea de toate zilele.

Seara, în pat, pe bietul om începuseră să îl muncească gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomeni că oftează cu grea obidă şi îi zice nevestei lui:

- Ce o să ne facem femeie? Cu ce o să-i hrănim pe bieţii noştri copilaşi, când nici noi nu mai [...]

Trăia odată, într-un mic orăşel de provincie, un om putred de bogat, căruia se întâmplă să-i cadă nevasta grav bolnavă. Când simţi că i se apropie sfârşitul, femeia îşi chemă la căpătâi singurul copil, o fetiţă, şi-o povăţui aşa:

- Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să-ţi păstrezi mereu sufletul neîntinat!

A fost odată ca niciodată un împărat care avea mai multe fete, toate frumoase ca nişte zâne. Cea mai mică dintre ele însă era atât de frumoasă că până şi soarele, care văzuse multe, se oprea în loc privind-o şi minunându-se de atâta frumuseţe.

Lângă palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui copac bătrân, se putea zări o fântână. În zilele cu căldură mare, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure şi se aşeza lângă fântână, să se răcorească. Şi atunci când începea să se plictisească, scotea dintr-un buzunar o minge de aur, o arunca în sus şi o prindea din zbor, apoi o arunca iarăşi. Acesta era jocul ei [...]

A fost odată ca niciodată o femeie singură şi sărmană, care îşi dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia îi spuse păsul. Zâna îi dădu un bob de orz, povăţuind-o:

- Acesta nu e orz adevărat, din cel care creşte pe câmp şi îl mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori şi ai răbdare. Vei vedea că dorinţa ta se va îndeplini în scurtă vreme.

- Îţi multumesc din suflet! zise femeia şi de cum se întoarse acasă îşi şi sădi bobul de orz într-un ghiveci, întocmai cum o povăţuise zâna.

Nu trecu mult şi din pământ răsări o floare mare şi foarte frumoasă, care semăna cu o lalea îmbobocită.

- Ce floare minunată! [...]

A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi. Într-o iarnă, pe când neaua cădea din înaltul nemărginit al cerului, cu fulgi mari şi pufoşi, se întâmplă ca împărăteasa să coasă lângă o fereastră cu pervaz negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, privind din când în când la fulgii de zăpadă, se înţepă cu acul în deget.

Trei picături de sânge căzură atunci pe covorul de omăt. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul imaculat al zăpezii că împărăteasa spuse în sinea ei: “Ce n-aş da să am o copilă cu faţa albă ca zăpada, cu buzele roşii ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!”

Nu peste multă vreme, împărăteasa născu o fetiţă [...]

Mulţi prieteni şi cunoscuţi m-au întrebat ce am mai făcut între timp şi de ce mi-a luat atât de mult să trec la volumul doi al seriei Andilandi. În apărarea mea nu vă pot spune decât atât: între timp, am mai publicat o carte la Editura LiterNet – “Teatru pentru prichindei: mari, mici şi mititei”.

Vă invit pe toţi s-o descărcaţi gratuit de aici şi s-o citiţi copiilor voştri. Nu aşteptaţi să vedeţi piesele “urcate” prea curând pe scenă (deşi unele au păşit deja pe “scândură”).

Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluşi. Trei fraţi. Semănau atât de tare unul cu celălalt încât foarte greu îi puteai deosebi. Chiar şi numele erau asemănătoare: pe mezin îl chema Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf.

Cât a fost vara de lungă, purceluşii s-au zbenguit, jucându-se prin iarba verde şi bucurându-se de căldura soarelui. De o vreme încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeaşi putere, iar la poalele copacilor se aşternu un covor de frunze îngălbenite. Venise toamna!

- E vremea să ne construim o căsuţă, spuse într-o zi Naf-Naf, când se treziră în zori.

Dar fraţii lui nu doreau să se apuce de muncă. Continuau să să alerge prin pădure.

- Mai avem destul timp [...]

A fost odată ca niciodată o fetiţă cuminte şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă din catifea roşie şi, pentru că îi stătea foarte bine, fetiţa nu mai dori să se despartă de scufiţa ei. Aşa că, de atunci, oamenii o numiră Scufiţa Roşie.