Tărâmul lui Andilandi

Dragi prieteni ai acestui Tărîm,

Am bucuria să vă anunţ că începând de astăzi, 21 septembrie, romanul “Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm” – primul volum al seriei Andilandi – va fi publicat sub formă de foileton şi în superba ediţie în limba română a revistei The New York Times Book Review.

Mă bucur că editura Mediamorphosis a acceptat propunerea celor de la Book Review România şi sper ca această decizie să nu reducă vânzările potenţiale, ci să permită cât mai multor cititori, altfel indecişi, să se bucure de aventurile lui Vlad printre personajele mitologice româneşti din Celălalt Tărâm

S-a întâmplat odată ca trei feciori de morar să primească moştenire după moartea tatălui lor o moară, un măgar şi un motan. Moara i-a rămas celui mai vârstnic dintre feciori, măgarul, mijlociului, iar motanul, mezinului.

“Ce folos de la un motan?” gândi, amărât, mezinul. Fraţii mei vor putea să-şi câştige pâinea cu uşurinţă, dar eu voi muri de foame. “Nu fi trist, stăpâne!” îi zise într-o bună zi motanul, cu glas omenesc. “Fă-mi doar rost de o pereche de cizme, ca să pot umbla mai uşor prin păduri şi câmpuri. Şi-ţi promit că n-are să-ţi pară rău!”

Nu trecu mult şi motanul află că regele ieşise împreună cu fiica lui la plimbare cu trăsura.

Aşa că motanul alergă înainte caleştii şi le strigă [...]

Demult, tare demult, tocmai în îndepărtata Chină trăia un împărat nespus de bogat. Palatul lui, construit în întregime numai din porţelanuri fine, era considerat cel mai frumos din lume.

Palatul era împrejmuit de grădini întinse, pline de flori rare, care-i sporeau frumuseţea. Iar de jur-împrejurul acestor grădini, se întindea o pădure de pini ce adăpostea drumul până la mare.

În acea frumoasă pădure de pini locuia o micuţă privighetoare care cânta atât de frumos, încât, dacă ţi se întâmpla s-o auzi, nu mai puteai să-i uiţi vreodată cântul.

Pescarii care-şi aruncau plasele în mare, se opreau din munca lor când auzeau privighetoarea cântând. „Ce frumos cântă!” îşi dădeau ei cu părerea. Şi, ascultându-i muzica, de multe ori se întâmpla să uite de grijile zilnice.

În vremea aceea, foarte mulţi călători veneau din ţări îndepărtate să vadă [...]

Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură. Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura:

- Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun! Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise:

- Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…

A fost odată un om tare sărman, care avea un măgar ce de ani de zile îi tot căra la moară saci plini cu grăunţe. Dar, de la o vreme, bietului animal i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nicio ispravă. De aceea, stăpânul lui se hotărî să nu mai strice bunătate de nutreţ pe dânsul…

Măgarul pricepu de îndată că nu-l aşteaptă vremuri prea bune, şi fără să mai stea mult pe gânduri, îşi luă copitele la spinare şi plecă spre oraşul Bremen. Nu ştiu ce-i venise lui în gând că acolo s-ar putea face muzicantul oraşului. După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins la marginea drumului, [...]

A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată nespus de frumoasă, dar atât de trufaşă, de nu putea să-i găsească niciun peţitor pe gustul ei. Pe cei care veniseră-n peţit până atunci, fata reuşise să-i facă să-şi ia tălpăşiţa. Ba îi mai şi batjocorise pe deasupra! Dar iată că într-o bună zi, împăratul dădu un bal mare, la care-i pofti pe toţi flăcăii dornici de însurătoare. Şi de cum se înfăţişară aceştia, veniţi din toa+te părţile lumii, împăratul îi şi orândui după rang şi stare: în frunte veneau împăraţii, apoi prinţii, conţii şi baronii, iar la urmă, nobilii de mâna a doua.

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi-ncepuse a se înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că-i rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica-l pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să-şi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi el unul.

A fost odată ca niciodată un conac foarte vechi, înconjurat de şanţuri adânci. Şanţurile erau pline cu apă, iar pe marginea lor creşteau bălării mari şi stufoase. Şi erau atât de încâlcite încât te puteai rătăci printre ele ca printr-o pădure. Ei bine, în aceste bălării sta pitită o raţă care-şi clocea ouăle. Raţa se plictisea grozav pentru că nimeni nu venea să vadă ce mai face. Suratele ei mai degrabă se plimbau, decât să stea de vorbă cu dânsa.

Dar iată că nu dură mult şi se crăpă primul ou. După puţin timp, urmă la rând altul, apoi încă unul. Şi tot aşa, până când crăpară toate!

- Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile, semn că răţuştele tocmai scoseseră capul din găoace.

Trăia odată, într-un mic orăşel de provincie, un om putred de bogat, căruia se întâmplă să-i cadă nevasta grav bolnavă. Când simţi că i se apropie sfârşitul, femeia îşi chemă la căpătâi singurul copil, o fetiţă, şi-o povăţui aşa:

- Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să-ţi păstrezi mereu sufletul neîntinat!

A fost odată ca niciodată o femeie singură şi sărmană, care-şi dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia-i spuse păsul. Zâna îi dădu un bob de orz, povăţuind-o:

- Acesta nu-i orz adevărat, din cel care creşte pe câmp şi-l mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori şi ai răbdare. Vei vedea că dorinţa ta se va îndeplini în scurtă vreme.

- Îţi multumesc din suflet! zise femeia, şi de cum se întoarse acasă îşi şi sădi bobul de orz într-un ghiveci, întocmai cum o povăţuise zâna.

Nu trecu mult şi din pământ răsări o floare mare şi foarte frumoasă, care semăna cu o lalea îmbobocită.

- Ce floare minunată! gândi femeia, sărutându-i petalele. [...]