Tărâmul lui Andilandi

Trăia odată, într-un mic orăşel de provincie, un om putred de bogat, căruia se întâmplă să-i cadă nevasta grav bolnavă. Când simţi că i se apropie sfârşitul, femeia îşi chemă la căpătâi singurul copil, o fetiţă, şi-o povăţui aşa:

- Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să-ţi păstrezi mereu sufletul neîntinat!

A fost odată ca niciodată o femeie singură şi sărmană, care îşi dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia îi spuse păsul. Zâna îi dădu un bob de orz, povăţuind-o:

- Acesta nu e orz adevărat, din cel care creşte pe câmp şi îl mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori şi ai răbdare. Vei vedea că dorinţa ta se va îndeplini în scurtă vreme.

- Îţi multumesc din suflet! zise femeia şi de cum se întoarse acasă îşi şi sădi bobul de orz într-un ghiveci, întocmai cum o povăţuise zâna.

Nu trecu mult şi din pământ răsări o floare mare şi foarte frumoasă, care semăna cu o lalea îmbobocită.

- Ce floare minunată! [...]

A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi. Într-o iarnă, pe când neaua cădea din înaltul nemărginit al cerului, cu fulgi mari şi pufoşi, se întâmplă ca împărăteasa să coasă lângă o fereastră cu pervaz negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, privind din când în când la fulgii de zăpadă, se înţepă cu acul în deget.

Trei picături de sânge căzură atunci pe covorul de omăt. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul imaculat al zăpezii că împărăteasa spuse în sinea ei: “Ce n-aş da să am o copilă cu faţa albă ca zăpada, cu buzele roşii ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!”

Nu peste multă vreme, împărăteasa născu o fetiţă [...]

Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluşi. Trei fraţi. Semănau atât de tare unul cu celălalt încât foarte greu îi puteai deosebi. Chiar şi numele erau asemănătoare: pe mezin îl chema Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf.

Cât a fost vara de lungă, purceluşii s-au zbenguit, jucându-se prin iarba verde şi bucurându-se de căldura soarelui. De o vreme încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeaşi putere, iar la poalele copacilor se aşternu un covor de frunze îngălbenite. Venise toamna!

- E vremea să ne construim o căsuţă, spuse într-o zi Naf-Naf, când se treziră în zori.

Dar fraţii lui nu doreau să se apuce de muncă. Continuau să să alerge prin pădure.

- Mai avem destul timp [...]

A fost odată ca niciodată o fetiţă cuminte şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiţă din catifea roşie şi, pentru că îi stătea foarte bine, fetiţa nu mai dori să se despartă de scufiţa ei. Aşa că, de atunci, oamenii o numiră Scufiţa Roşie.