Tărâmul lui Andilandi

…de Luc Besson, după o idee originală de Celine Garcia. Sincer, nu-mi dau seama dacă
povestea asta ar fi avut vreo şansă dacă cea care a avut “ideea originală” ar fi
şi pus-o în practică, dar ideea a fost bună. Iar desenele, ilustraţiile
copertelor, sunt absolut fabuloase! În rest, ce să vă spun, e greu să treci de
primele două pagini. Adormi şi tu, şi copiii, instantaneu! Reuşeşti să-i dai de
capăt doar dacă eşti nevoit să-i faci o recenzie, dar nici acesta nu mi se pare
un argument convingător.

Pentru că azi sunt Floriile şi chiar nu vreau să fiu rea (dar nici nu vreau să vă păcălesc de
1 aprilie!), vă sfătuiesc prieteneşte să cumpăraţi doar primul volum al seriei
“Arthur şi minimoşii”. Şi dacă vă place, cumpăraţi-le şi pe următoarele. Eu una
vă pot spune doar că n-am reuşit să trec de primele două pagini ale primului
volum. Cartea mi s-a părut fadă, cu un umor uşor căznit, bătrânicios. Şi ce mi
s-a părut de-a dreptul bizar, cel puţin pentru un regizor de succes, ca Besson,
a fost preocuparea excesivă pentru descrierea ambianţei, a decorurilor, în
detrimentul acţiunii ori a trăirilor protagonistului. Să-mi fie iertat, dar la
începutul povestirii, copil fiind, cred că mă intereseaza mai puţin “cum
şerpuia câmpia verde”, cât de frumos era “mijlocul văii” sau cum “bătrâna moară
de vânt veghea grădina ca un far”. Copii vor acţiune, vor să se identifice cu
personajul, cu care – culmea! – îşi doresc să facă cunoştinţă din primele două
paragrafe. Vor umor.

Dacă nu mă credeţi, lăsaţi niţel cărticica asta de care
tocmai vorbirăm şi incercaţi “James şi Piersica Uriaşă”, scrisă magnific de
Roald Dahl. N-o să vă dumiriţi cum de-aţi reuşit să ajungeţi în numai cinci
minute la pagina 30, zâmbind cu gura până la urechi de cel mai trist lucru din
lume: povestea unui copil abuzat, care se ascunde într-o piersică numai ca să
scape de cele două mătuşi horror, pe mâna cărora încăpuse după moartea
părinţilor. Bine, nu e chiar aşa, pentru că nimeni n-o să stea ca mine să
psihanalizeze povestea, dar credeţi-mă, Roald Dahl, ca un autor de geniu ce
este, reuşeşte să facă minuni cu povestea asta. Te face să râzi, să plângi, şi-ţi
deschide porţile fanteziei atât de subtil încât nici nu-ţi dai seama când ai început să citeşti despre păianjeni, râme, miriapode ori viermi de mătase, de
parcă ar fi normal ca asta să se întâmple.

A, şi încă ceva! Povestea lui Dahl
începe aşa: “Până la vârsta de patru ani, James Henry Trotter a avut o
copilărie minunată.”
Ce să vă mai spun? Ce cuvinte să adun? După părerea mea asta e diferenţa între cineva care
poate şi cineva care încearcă… Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, n-am nimic cu Besson, îl iubesc ca regizor şi sunt convinsă că filmul lui va fi un succes, dar cred că în privinţa cărţilor voi rămâne fidelă veteranilor…