Tărâmul lui Andilandi

Când vine vorba de Harry Potter, sincer, habar n-am ce înţeleg specialiştii prin “iubitorii genului” ori prin “fani înrăiţi”. Vă spun asta fiindcă săptămâna trecută, când în sfârşit am ajuns şi eu la filmul cu pricina, am văzut în sală oameni de toate vârstele, inclusiv un cuplu haios de câte 60 de ani bucata. Şi oamenii nu păreau să fii încurcat sălile.

Mie una nu mi-a displăcut filmul şi nu mi s-a părut nici pe departe “cel mai boring din serie”, ci, mai degrabă, cel mai apropiat de spiritul cărţii. Au început chiar să-mi placă noii protagonişti – le spun noi pentru că sunt de nerecunoscut, atât de mult au crescut. Mi-a plăcut faptul că filmul nu abuzează de efecte speciale, că e mai amuzant şi mai liric decât precedentele. În plus, nu vă lăsaţi amăgiţi de prezentarea lor cu “Sex, drugs and rockn-roll”, pentru că eu am luat plasă. Chestia asta m-a determinat să amân vreo lună vizionarea, gândindu-mă că au făcut praf cartea, dar vă spun că e doar marketing “a la carte”. Dintre toate tentativele de până acum filmul “Harry Potter şi Prinţul Semipur” e cel mai fidel cărţii. În rest, în loc să dai de un loc plin de “horny teenagers”, găseşti doar două povestioare timide de dragoste, niţică acţiune şi un Ron mai haios ca niciodată.