Tărâmul lui Andilandi

Vă mai amintiţi de Traducătorul Universal din Star Trek? Era o drăcovenie cu ajutorul căreia puteaţi înţelege limba oricărei fiinţe capabile de comunicare. Ah, cât de mult am avut nevoie de el acum câţiva ani, când am întâlnit primul extraterestru din viaţa mea!

Era un tip mic, mititel chiar, dar cu un cap mare şi cu o frunte bombată fără păr, ci doar cu un puf blond. Avea ochi albaştri, mari şi frumoşi, dar îi ţinea mai tot timpul strâns închişi. Cred că nu îi plăcea de moaca mea, când îl luam în braţe. Ori asta, ori nu suporta lumina zilei.

De fapt, da. Cred că era un animal nocturn. După ce m-am lăsat convins de soţie şi l-am luat acasă, am remarcat că dormea în majoritatea timpului, cu excepţia nopţii când se trezea şi cerea să fie hrănit. La început nu am ştiut de ce ţipă aşa şi habar n-aveam ce să-i facem ca să tacă. Scotea nişte zgomote înfiorătoare şi ne-a făcut să ne ascundem în bucătărie. Erau cele mai fioroase urlete pe care le auziserăm până atunci. Nici leii de la Grădina Zoologică, nici maimuţele maneliste de la etajul 2 (scara B) nu scoseseră în viaţa lor asemenea sunete. Acoperea lejer zgomotul bormaşinilor sau disperatele semnale Morse trimise de vecini prin ţeava caloriferului.

"Stăpânul cel mic e indispus!"

Ne-am sunat atunci prietenii să-i întrebăm dacă mai avuseseră de-a face cu asemenea extratereştri. O parte nu mai întâlniseră chestiunea decât în cărţi şi aceştia erau plini de sfaturi. Nefolositoare. Alţii aveau şi ei astfel de fiinţe pe acasă şi ne-au cerut să îndreptăm telefonul spre sursa zgomotelor. Apoi au pus un diagnostic precis: papa. Sau caca, după caz.

În câteva săptămâni deja învăţaserăm să decodificăm şi noi nevoile mititelului extraterestru şi dădeam la rândul nostru sfaturi prietenilor proaspăt deveniţi părinţi. Asta întrucât, din păcate, pe atunci nu se inventase încă Analizatorul plânsetelor de bebeluş.