Tărâmul lui Andilandi

O să spuneţi că încep să am o idee fixă cu Roald Dahl, ceea ce e absolut corect. Dar fiţi pe pace, nu scăpaţi de el până n-am să-i prezint toate cărţile. Nu mai sunt decât două traduse în limba română – “Matilda” şi “Vrăjitoarele”, dar vi le recomand spre lectură şi pe acestea. Le găsiţi în orice librărire, dacă scotociţi cu atenţie rafturile după cărţile publicate la Editura Rao.

Am să încep cu cărticica „Matilda”, pe care tocmai i-am citit-o băiatului meu şi care ne-a cucerit pe amândoi. Asta în ciuda faptului că protagonista era o fetiţă – şi nu una oarecare, ci un copil superdotat. Dar ne-am distrat de minune, iar pe eroină am îndrăgit-o de la primele pagini, chiar dacă era… fată…

Povestea lui Dahl e, ca de obicei, una cum nu se poate mai simplă: într-o familie oarecare, se naşte şi creşte o fetiţă genială. E lesne de imaginat ce viitor va avea bietul copil alături de o familie ignorantă şi obsedată de latura materială, facilă a vieţii.

N-am să vă dezvălui cum se va descurca Matilda cu familionul ei ahtiat după jocurile de noroc de la televizor, după mese de la fast-food ori după bani câştigaţi cu cât mai puţin efort cu putinţă, dar am să vă garantez că veţi fi mereu alături de ea, de îndată ce o veţi cunoaşte.

Şi cum ai putea să nu iubeşti un asemenea copil, când vezi că nu vrea să mănânce decât la masă, cu televizorul stins? Ori că îşi face mereu temele şi “devorează” carte după carte? Sau că în loc să se zbenguie pe te miri unde, aleargă zi de zi la bibliotecă, unde citeşte până la ora închiderii?

Bine, la un moment dat lucrurile par să scape de sub control… Atunci când Matilda, în vârstă de numai cinci anişori, descoperă în biblioteca centrală a oraşului clasicii, vii şi morţi, pe care îi studiază metodic. Şi – culmea! – mai şi înţelege ce citeşte. Îl preferă pe Dickens, pe C.L. Lewis îl consideră ”talentat, dar prea serios, doar copiii au nevoie de glume”, iar la Hemingway, da, se încurcă puţin, spunând că “adulţii din poveştile lui se poartă ceva mai ciudat”. Dar chiar şi aşa, pentru Dumnezeu!, eu am citit “Bătrânul şi marea” in liceu…

Culmea e că lucrurile nu se opresc aici: ajunsă la şcoală – pentru că s-a rugat îndelung de părinţi s-o lase! – Matilda îşi găseşte o susţinătoare, practic o adevărată familie, în persoana domnişoarei profesoare Honey. Tot aici însă o va întâlni şi pe cumplita Trunchbull, directoarea acelei încântătoare instituţii – un amalgam de forţă pură şi prostie.

Vă las pe voi să citiţi mai departe. Şi vă garantez că, deşi v-am spus deja prea multe despre carte, mai aveţi destule lucruri interesante de aflat citind-o.