Tărâmul lui Andilandi

Când am văzut afişul filmului, aş fi fost în stare să bag mâna-n foc că voi ateriza la un fantasy „a la carte”. Un film făcut după reţeta, arhicunoscută deja, a unui asemenea lung-metraj de succes: unul, doi sau trei puşti ajung într-o lume stranie, ameninţată de forţele răului, pe care o vor salva în final. (Mă simt de parcă aş scrie o carte de bucate!)

De data asta însă, surpriza a fost totală. Nu numai că n-am văzut un fantasy „tip”, dar n-am ajuns nici măcar la o comedie pentru publicul tânăr. „Podul din Terabithia” e o dramă în toată regula, o poveste amăruie, plină de învăţăminte despre relaţiile dintre părinţi şi copii şi, mai ales, despre felul în care pot fi crescuţi frumos cei mici, chiar şi în lumea asta strâmbă în care trăim.

 N-am să vă ascund nici că filmul nu are un final tocmai fericit, nici că eu una am plâns cu lacrimi de crocodil, dar merită să-l vedeţi.  

 Dacă puştiul vostru are sub cinci anişori, poate că ar fi mai bine să nu-l luaţi. Verdictul lui va fi sigur: „filmul e trist şi plictisitor”. Dar dacă e deja şcoler, ar fi bine să vă însoţească. Va avea multe de învăţat din filmul ăsta, total atipic pentru producţiile americane de gen.