Tărâmul lui Andilandi

Sărbătoarea de Dragobete (24 februarie) este echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day(14 februarie), mai cunoscută sub numele de Ziua Îndrăgostiţilor. Personaj mitologic original, Dragobetele, se diferenţiază fundamental de blajinul Sfânt Valentin din tradiţia catolică. Dragobetele nostru e un bărbat tânăr şi frumos, un neastâmpărat, mereu pus pe şotii.

Numele se crede că e moştenit de la vechii daci, în tradiţia cărora Dragobetele era un “peţitor” al animalelor. Românii au plusat, folosindu-l nu numai pe post de ocrotitor al iubirii animalelor ori păsărilor, ci şi de străjer al iubirii oamenilor. Se spune că cei care “se logodesc” în această zi, vor avea parte de o dragoste lungă, care va ţine tot anul.

Credinţele legate de Dragobete însă sunt nenumărate… Astfel, se crede că cine participă la această sărbătoare, organizată cu mare fast mai ales în satele transilvănene, va fi ferit de boli, în special de febră, va fi ajutat să se gospodărească mai bine şi va avea un an îmbelşugat.

În sudul României, tot de Dragobete se practică “Zburătoritul“, când fetele se întorc în sat alergate de băieţii care le peţesc. Dacă aceştia sunt suficient de iuţi de picior şi le ajung, le sărută în văzul lumii. Sărutul pecetluieşte logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult. Şi aşa Dragobetele ajută comunitatea să afle cam ce nunţi se mai pregătesc prin sat…

În această zi nu se sacrifică animale, altfel se crede că “se strică rostul împerecherilor”. Femeile mai obişnuiesc să atingă câte un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul, iar fetele de măritat strâng încă rămăşiţe de zăpadă, numită “zăpada zânelor“, folosind apa topită din omăt pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste, pe tot parcursul anului.