Tărâmul lui Andilandi

Îmi amintesc că atunci când a apărut primul film al seriei am avut o mică discuţie cu una dintre fostele mele colege pe tema inocenţei pierdute a basmelor. Îmi spunea că ei nu i-a plăcut Shrek (dacă se poate închipui aşa ceva), pentru că demitizează basmele clasice, basmele „aşa cum le ştia ea”, adică povestioarele acelea senine cu prinţese frumoase şi prinţi curajoşi, cu căpcăuni şi dragoni răi etc. I se părea, citez, de-a dreptul inadmisibil ca cineva să se şteargă la „popou” cu filele unei asemenea cărţi şi să scape nepedepsit. Ba mai mult chiar, să fe adulat de o lume întreagă: copii şi părinţi deopotrivă.

Ce să-i spui? Cum s-o convingi că n-are dreptate? Să-i demonstrezi că n-are pic de umor? Sau s-o anunţi că lumea se schimbă şi că atunci când nu mai poţi ţine pasul cu ea e primul semn de bătrâneţe?

N-am încercat s-o deturnez, nu merita efortul, era oricum o persoană greu de deturnat în general, în schimb la a doua vizionare a filmului am încercat să urmăresc prichindeii din sală, să văd la ce râd. Şi ţin să vă spun că au râs nu numai la gagurile standard, a la cascadorii râsului, ci şi la chestii mai pretenţioase, pe care credeam că le prindem doar noi, aştia mai bătrâni şi mai copţi.

Aşa că, dragilor, concluzia mea a fost următoarea: copilul meu n-are nicio legătură cu copilul din mine. Poate aduce puţin cu el, dar îi plac alte filme, citeşte alte cărţi şi ascultă muzica generaţiei lui. Iar Shrek I, II şi III vor rămâne cu siguranţă un etalon al acestei generaţii. Pentru cei care n-au dat încă de trailer-ul de la „Shrek The Third”, l-am postat mai jos. Vizionare plăcută!