Cărăușii ce ne-au călcat ținuturile au fost mulți și au venit înspre noi încă din vremile în care bunicii bunicilor voștri erau pui de om, întocmai cum sunteți voi acum, iar încercările lor au fost grele, parcă tot mai grele, pe măsură ce lupta dintre lumină și întuneric se întețea. Dar dintre toate cele istorisite până acum, parcă „Zborul lui Petru peste Tărâmul Balaurilor” a fost cea mai stranie, dar și cea mai frumoasă călătorie. Oare cine va fi următorul Cărăuș?
– Ana, aruncă peria!
În prima clipă, fata, care de groază nici nu mai știa pe ce lume se află, uitase că ar avea vreo perie la ea. Ba chiar una fermecată! Însă se dezmetici repede și reuși să-și amintească de darul Sfântei Duminici, să-l dibuiască într-un buzunar al paltonului și să-l azvârle cu putere în urmă.
Apoi, dintr-odată, fugarii văzură cum departe, în spatele lor, răsări ca prin farmec o pădure înaltă… deasă… și bătrână. Atât de bătrână, încât arborii ei erau negri ca smoala și răspândeau până hăt-departe un miros înțepător, de putreziciune. Crengile acelor arbori fermecați erau strâmbe, noduroase și înalte. Atât de înalte, încât păreau să atingă cerul, nu alta. Și erau multe, și nespus de încâlcite. Atât de încâlcite, încât, deși pădurea aceea vrăjită nu avea absolut nicio frunză, nu puteai vedea mare lucru dincolo de dânsa. Vă spun asta, pentru că puii de om se căzniră o vreme să vadă ce se petrecea în urma lor și nu reușiră să întrezărească mare lucru. Nici eu nu vedeam prea bine ce se petrecea în jurul meu, căci pentru a străbate acel păienjeniș de crengi am fost nevoită să mă transform într-o rândunică, dar chiar și așa, foarte micuță cum eram, am remarcat totuși că, la un moment dat, puii de om apucară să-i vadă pe Balauri încercând să-și croiască drum printre vârfurile celor mai înalte crengi și traseră o sperietură zdravănă crezând că dihăniile le vor lua din nou urma. Însă, în scurtă vreme, se întâmplă ceva cu totul și cu totul… neașteptat. Crengile se încolăciră șerpește în jurul labelor Balaurilor Venin și Văpaie și în jurul cozii lui Pârjol, țintuindu-i pentru o vreme. Apoi, încet, încet, prinseră a-i trage în adâncuri, până când urâții dispărură cu totul, și pentru totdeauna, în acea mare de crengi putrede.
Sau cel puțin așa sperară fugarii, ca solzoșii „să fi dispărut pentru totdeauna”. Caii chiar își zâmbiră nițel, în timp ce se depărtau în mare grabă. Nu după multă vreme însă, când toți se credeau scăpați, simțiră miros de fum. Și atunci când priviră în urmă, ce să vezi? Balaurii, care nu muriseră, de bună seamă, dăduseră foc pădurii.
[…]Daria tresări și se lipi instinctiv de Iona. Strigoiul nu știu ce să facă, așa că o acoperi cu pelerina și o bătu ușurel pe umăr. Gestul lui era tare stângaci, dar m-a surprins în mod plăcut, recunosc. Până la urmă era un gest menit să încurajeze, nu să sperie. Și faptul că încurajările veneau din partea lui, un spirit întunecat, nu era un lucru ce merita a fi trecut cu vederea.
Balaurul alb trase un urlet asurzitor, mai mult de necaz decât de durere, apoi se apucă să-și înlăture plasa cu boturile. Fata își acoperi urechile, dar ochii îi ținu deschiși. Văzu cum capetele Balaurului cădeau pe rând, năucite de mirosul trandafirilor.
– Trandafirii sunt otrăvitori? șopti ea.
– Nu, o asigură Iona, pe un ton șugubăț, doar adormitori.
Daria zâmbi, parcă fără voia ei. Și observă că dintr-odată nu-i mai era așa de frică de el.
– O mișcare isteață din partea lui Zob, trebuie să admit.
– Zob, Regele Căpcânilor?
– Fostul, o corectă Iona. Acum e liderul Căpcânilor din rezistență, cei care luptă împotriva lui Mar și a Balaurilor lui. Dar îi poți spune și rege, dacă vrei.
– Aha, șopti micuța. Deci acum Zob e bun.
Iona dădu să spună ceva, dar se opri. Era greu să te pui cu o asemenea logică de fier.
– De unde au trandafirii adormitori?
– Trandafirii aceștia albi, nespus de periculoși, cresc doar în Poiana Vie. Și te adorm dacă-i miroși, îi explică el. Balaurii sunt cei mai sensibili la mirosul lor. Sincer, nu-mi dau seama cum a făcut rost Zob de ei, mormăi Strigoiul, mai mult pentru sine.
– Poiana Vie? murmură fata. Asta e Poiana Sânzienelor, nu-i așa?
Iona o privi cu atenție.
– Știi destul de multe pentru cineva care e pentru prima dată la noi.
– Nu sunt pentru prima dată aici, recunoscu fata.
– Aha, ai fost și în calitate de copil rătăcit… mormăi Iona, mai mult pentru sine. Atunci trebuie să fie ceva de capul tău din moment ce ai supraviețuit.
– Ne-am mai și întâlnit, îi mărturisi fata. Și v-am ajutat să scăpați. V-am amintit că urmează să se lumineze și ați fugit de lângă noi cu viteza luminii. Uite așa – vâjjj! ținu ea să sublinieze.
Strigoiul o privi uluit. Nu și-o mai amintea. Pe aceste meleaguri trecuseră în ultima vreme o sumedenie de copii rătăciți, dar fata i se păru tot mai interesantă. Mai ales acum, de când nu îi mai era chiar așa de teamă și începuse să nu se mai bâlbâie.
Daria îl privea la rândul ei cu curiozitate. O intriga cât de mult se schimbase fața Strigoiului de când nu îi mai era chiar așa de teamă de el. Nu mai avea colți, părul i se scurtase și redevenise cărunt, iar sprâncenele aproape că nu i se mai uneau. Fața continua să-i fie prea albă, iar fata simțea cât era de rece, dar acum nu i se mai părea la fel de fioros ca mai înainte.
Cu toate astea, nu uită cu cine avea de-a face, așa că-și luă inima-n dinți și-l întrebă:
– Aveți de gând să mă mușcați?
– Nu, o asigură Iona. Eu mă hrănesc doar cu sânge de animal. Și între noi fie vorba, m-am cam săturat și de ăsta. Aș mânca o plăcintă cu varză, cum făcea bunica mea pe vremuri.
Fata surâse. Nu îndrăznea încă să recunoască, dar Iona începuse să i se pară simpatic, mai ales de când o asigurase că nu voia să-i facă rău.
– De ce vă trebuie Pasărea Măiastră?
Strigoiul stătu o vreme în cumpănă dacă să-i spună sau nu, apoi îi răspunse pe un ton ceva mai rece. Nu îi venea tocmai ușor, pentru că fata era simpatică, dar își aminti că totuși nu era indicat să te împrietenești cu slugile și cu prizonierii.
– Pui cam multe întrebări, îi zise el.
– M-ați întrebat de ea, dacă o mai am, insistă fata. De ce o vreți? Ca să o mâncați?
– Din câte am aflat eu, două pene ar fi de ajuns, scăpă Iona porumbelul din gură. Mai mult oricum nu pot mânca. Tot ce vâr în gură în afară de sânge are gust de țărână.
– Pentru ce vă trebuie două pene? veni automat întrebarea fetei.
– Nu e treaba ta!
– Vreți să vă vindecați de o boală? Așa am auzit că-și dorea pe vremuri Horști, tatăl lui Zob.
– Da, vreau să mă vindec, îi zise el, disperat, încercând să o facă să înceteze cu întrebările.
Dar Daria vezi să nu se oprească.
– Cum se numește boala dumneavoastră?
– Se numește nemoarte, îi răspunse Strigoiul.
Fata continuă, imperturbabilă, în timp ce își împingea ochelarii spre rădăcina nasului.
– Și se poate vindeca?
Iona nu mai rezistă să rămână serios și îi zâmbi iar, aproape cu afecțiune. Dădu din cap.
– Se pare că da.
[…]Copiii mâncară cu mare poftă, și în liniște, pentru o vreme, testând pe rând mai toate delicatesele piticești, apoi Ana ținu morțiș să afle noi detalii despre cum ajunsese totuși Daria pe Celălalt Tărâm.
– Èši-am mai… mai spus, se bâlbâi micuța, după ce dădu pe gât încă un pocal mare de nectar de pere, ce-i fusese servit de una dintre Zânele-pitice. V-am văzut fugind spre Pădurea Bogății, cu Crivăț pe urmele voastre, pe care pe atunci credeam că-l cheamă Nebunul, apoi l-am rugat pe Mihai să mergem după voi. În pădure, Mihai s-a pierdut de mine, pentru că eu am putut pătrunde în Celălalt Tărâm, în timp ce el era prea mare ca să o mai facă. Apoi eu am ajuns la Iele. De acolo am scăpat datorită uneia dintre Doamne. Ruxanda o chema și era tare u… u… urâtă…
– O știu… mormăi Ana, îngrozită la gândul că Daria fusese în compania celei care-i dăduse și ei de furcă cu ani în urmă.
– Ei bine, ea l-a ajutat pe Mihai să ajungă acasă, dar pe mine m-a vândut lui Iona, Strigoiul, când am ajuns la Căpcâni. Tot acolo m-am întâlnit cu Petru. Și am avut noroc cu el, pentru că…
– El unde a plecat? interveni și Tudor. Chiar nu ți-a spus nimic?
Daria se încruntă. Nu-i plăcea să fie întreruptă, nici să repete aceleași explicații la nesfârșit.
– Cum v-am zis, n-am avut timp să stăm la taclale. Eu am fugit cu Năzdrăvanul prin Pădurea Fiarelor, cu zeci de Hârce pe urmele noastre, iar el a încălecat pe Crivăț și s-a dus.
– Din nou… mormăiră Ana și Tudor într-un glas.
– O spuneți de parcă eu aș fi de vină că a plecat iar cu Ba… ba… laurul! răbufni Daria.
Da, acum ați aflat adevărul: Petru nu zboară singur peste Tărâmul Balaurilor. În afară de Calul Năzdrăvan și de Pasărea Măiastră, îl mai însoțesc pe parcurs sora și verii lui vitregi, foști sau – poate – viitori Cărăuși la rândul lor.
Mai multe detalii veți descoperi în cel de-al patrulea roman al seriei Andilandi.
