Categorii Piatra de hotar

El e Petru, zburător peste Tărâmul Balaurilor

de Sînziana Popescu

Vreți să-l cunoașteți pe Petru, Cărăușul ce a ajuns la noi zburând peste mări și țări? Încercările lui din Tărâmul lui Andilandi, pustiit acum de Balaurii lui Mar, sunt nenumărate. Mai jos, aveți doar câteva mici fragmente, cât să vă faceți o idee… despre ce vă așteaptă.

Petru pricepu că excursia asta nu era chiar floare la ureche, cum crezuse el la început, că nu nimerise într-un joc video pe care îl putea opri când avea el chef, înainte ca armata rivală să-l captureze. Aici nu putea controla nimic, în schimb de peste tot îl pândeau numai primejdii.

[…]

– Acele focuri nu sunt pentru noi, sunt pentru cei care abandonează! mai zise calul, făcând tot posibilul să nu privească spre peșteră.

– Ce anume să… abandoneze?

– Orice și-au propus vreodată să facă în viață. Mereu pare mai simplu să te odihnești undeva, ferit de necazuri, atunci când drumul ți se îngreunează, decât să duci lucrul început la bun sfârșit. Nu crezi? E mult mai ușor să amâni ce ai de făcut pentru a te odihni, dar asta va face mereu diferența între cei slabi și cei puternici. Iar eu sunt pe deplin încredințat că tu ești un pui de om puternic și norocos. Ești norocos pentru că ai pătruns în acestă lume, în care vei primi un ajutor așa cum puțin Cărăuși au avut parte. Dar va trebui să arăți și că ești puternic, că nu te vei lăsa amăgit de acele himere ce nu vor decât să te oprească din drum. Ce vezi tu acolo nu e real. E un test.

Petru întoarse capul și văzu trei lupi alergând după ei pe cărarea înghețată, în timp ce alți patru ieșeau din peștera în care cu câteva clipe în urmă îi văzuse pe acei oameni încălzindu-se lângă foc.

– Nu-mi spune. Și ăsta e tot un test, nu-i așa?

– Bagă mâna în urechea mea dreaptă și scoate paloșul de acolo! îl îndemnă calul, precipitat, în loc să-i răspundă la întrebare. Dacă se va întâmpla ceva cu mine, va trebui să te aperi singur!

– Dacă se va întâmpla ceva cu tine? Cum… adică? Ce vrei să spui?

Calul nu mai apucă să vorbească, doar să necheze cu putere, căci unul dintre lupii urmăritori îi și sărise-n spinare.

Petru nu mai întrebă nici el nimic, ci cu o viteză uluitoare scoase arma din urechea calului și o împlântă cu ambele mâini în lupul atacator. (Asta în timp ce reușise performanța să se țină drept în șa numai cu ajutorul picioarelor!) Apoi își trase repede spada, iar lupul căzu într-o baltă imensă de sânge undeva în urma lor, pe marginea potecii. Dar drumeții nu avură prea mult timp să-și savureze victoria, pentru că alți doi lupi săriră deodată spre fiecare dintre aripile calului.

[…]

Păcălici însă prezenta în continuare un obstacol greu de ignorat. Mai ales că pentru a-i atrage atenția, gâza îl înșfăcă zdravăn de urechea stângă și, în timp ce-l mușca, îi șoptea printre dinți.

– Ești și mut pe deasupra? Răspunde-mi! Ori te pomenești că ești doar necuviincios și plin de tine, ca orice Zmeu de neam?! Las că am eu ac de cojocul tău! scrâșni el, apoi fluieră scurt.

Într-o clipită, întreaga ceată de Licurici coborî lângă ei, iar gâzele se repeziră cu frenezie asupra lui Petru, dornice să-l ciupească, să-l tragă de păr, să-l muște și să-i care pumni cu nemiluita.

Petru ar fi vrut să-l contrazică pe Păcălici, să-i spună că era om, dar era convins că asta ar fi agravat și mai mult situația.

[…]

„Lasă-mă să ghicesc!” gândi puiul de om, știind că e auzit. „Locul meu e la școala ta!”

„La Școala Sssolomonăreassscă ajung doar cei puternici, cei conștienți de valoarea lor, cei care știu că sssunt mai presssusss decât ressstul lumii, cei care știu că sssunt mai inteligenți decât părinții, frații, sssurorile și verii lor. Căci numai acești pui de om devin Sssolomonari – adică Magi ce pot citi gânduri, pot intui mișcările adversssarilor și pot făuri Balauri. Deci da, cred că locul unui om ca tine e la școala mea. Nu-mi passsă cui o vei da pe Andilandi, dă-o oricui, dar continuă-ți călătoria cu Crivăț. Vino la școala mea, unde îți e locul!” îi zise el, tot gândit, ațâțându-i mândria.

[…]

– Te rog, căluțule, nu-i face rău! zise și Daria.

Calul mai fornăi o vreme, în timp ce îi dădu ocol Strigoiului ce căzuse în iarbă.

– Singurul motiv pentru care nu te ucid e pentru că l-ai ajutat pe Zob să scape din temnița lui Mar, îi mai zise el, nervos. Că i-ai dat o șansă să lupte împotriva lui Nazid. Ce nu pricep eu e de ce l-ai ajutat? Doar noul Rege al Căpcânilor a fost înscăunat chiar de stăpânul tău.

– Eu n-am stăpân! răspunse Iona, destul de apăsat. Nu mai am. L-am avut pe Zob, pe vremuri. M-a ajutat odată, când era copil, așa că acum l-am ajutat și eu.

Calul îl privi cu neîncredere, continuând să-i dea ocol, de parcă ar fi vrut să-și dea seama care era păcăleala, ce avea Iona de câștigat din toată acțiunea asta de caritate. Apoi se opri.

– Măcar ai un dram de onoare, fornăi calul, mai potolit. Pentru asta am să-ți las viața…

– Ei, atunci mulțumesc că-mi lași viața, mormăi Strigoiul, zeflemitor, în timp ce se ridică de jos și-și scutură hainele de praf. Poate îmi spui și unde s-o caut, că încă n-am dat de ea.

În loc de răspuns, calul azvârli cu țărână în direcția lui Iona, murdărindu-l iar din cap până-n picioare, apoi se depărtă. Copiii tăcură, când îl văzură nervos, dar, după o vreme, Petru îi șopti fetei:

– Ce cauți aici?

– Am venit să te ajut, răspunse Daria, îmbrățișându-l. Doamne, ce… ce… ce… mă bucur să te văd, Petru! se bâlbâi ea, emoționată, în timp ce-l strângea tare în brațe. De când m-am despărțit de Mihai n-am mai văzut niciun chip cunoscut. Și ce bine vorbești românește! îl complimentă ea.

Apoi fata îi povesti de-a fir a păr cam tot ce i se întâmplase ei între timp. Și nu omise nimic. Nici faptul că Mihai fusese prea mare ca să o urmeze în lumea noastră. Nici vizita la Doamne. Nici faptul că Rusalca o vânduse Strigoiului.

Aici însă fu rândul lui Petru să intervină.

– Stai așa. Vrei să-mi zici că tipul care se ține acum după noi e un… Vampir?

– Da, îl asigură fata.

– Vai! țipă Petru, mai degrabă impresionat decât speriat. Unul adevărat, din Transilvania?

– Fii liniștit, bea doar sânge de animal, îi asigură Daria.

– Super!

„Nu e chiar așa de rău”, mai gândi fata, deși nu avu curajul s-o și spună cu voce tare.

– Ce să zic, gata, m-am liniștit de tot! pufni calul, care până atunci le ascultase în tăcere șușotelile. Dacă bea doar sânge de cal e într-adevăr „super”!

– Sunt sătul, nu-ți face griji! îi zise Iona, ce îi urma liniștit, pășind totuși la oarecare distanță.

Pe Petru însă îl mânca tare de tot limba.

– Câți ani ai? se interesă el.

– Vreo patruzeci, răspunse Iona.

– De cât timp îi ai?

– Tot de vreo patruzeci, murmură el, dus pe gânduri. Ori cincizeci… Nu mai știu.

– Nu-ți mai bate mintea că nu știe prea multe cifre, necheză armăsarul, cu arțag.

– Ești tânăr, oricum, comentă Cărăușul.

Iona zâmbi. Numai că zâmbi disprețuitor, superior, nu simpatic, așa cum îi zâmbise Dariei.

– Sugestia mea ar fi să nu-l subestimezi pe prăpăditul ăsta, care orice ar face cade mereu în picioare, îl povățui calul. Mai ales că de când s-a întovărășit cu Mar, e de mii de ori mai puternic decât oricare dintre confrații lui. Sau să le spun supuși? se mai interesă calul, ironic.

– Spune-le cum vrei, zise Iona, plat. Nu sunt prietenii mei.

Daria se îngrijoră, dar nu mai apucă să întrebe exact „câți sunt”, că Petru i-o luă înainte, chestionându-l pe Strigoi despre ce-l durea pe el mai tare.

– Nici Mar nu e prietenul tău? vru să știe băiatul.

– Nici, îi zise el. Eu n-am prieteni.

– Hai că aici mi-ai plăcut! necheză calul. Măcar ai fost sincer. Așa că voi profita de ocazie și-ți voi aminti că nici noi nu suntem prietenii tăi. Deci te rog să speli putina din urma noastră. Nu de alta, dar n-am vrea să-ți faci vreo impresie greșită cum că am avea vreo pasăre de dat.

V-am făcut câtuși de puțin curioși? Atunci vă aștept să-l întâlniți pe Petru sâmbătă, 10 decembrie, de la ora 16.00, în Mansarda Copiilor din librăria Cărturești Verona (București) cu ocazia lansării celui de-al patrulea roman al seriei Andilandi: „Zborul lui Petru peste Tărâmul Balaurilor”.

Save

Portretul autorului

este creatoarea seriei fantasy Andilandi, despre aventurile din Celălalt Târâm ale unor copii „încercaţi” de invidie, egoism sau lipsă de încredere în sine. Dar nu puțini dintre vizitatorii noştri o cunosc şi drept autoare de teatru pentru prichindei sau de cărți bogat ilustrate, pentru copii mai mici. Sînziana Popescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Literatură pentru Copii și Tineret.

Alte pagini semnate de Sînziana Popescu pe Tărâmul lui Andilandi.

Ți-a plăcut? Lasă-ne un comentariu.