Categorii Basme și povești

Degețica

de Hans Christian Andersen

A fost odată ca niciodată o femeie singură și sărmană, care își dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia îi spuse păsul ei. Zâna îi dădu un bob de orz, povățuind-o:

– Acesta nu e orz adevărat, din cel care crește pe câmp și îl mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori și ai răbdare. Vei vedea că dorința ta se va îndeplini în scurtă vreme.

– Îți multumesc din suflet! zise femeia și de cum se întoarse acasă își și sădi bobul de orz într-un ghiveci, întocmai cum o povățuise zâna.

Nu trecu mult și din pământ răsări o floare mare și foarte frumoasă, care semăna cu o lalea îmbobocită.

– Ce floare minunată! gândi femeia, sărutându-i petalele. Și chiar în acea clipă floarea se deschise, foșnind încetișor. Acum se vede bine că aceasta nu era o lalea adevărată!

Înăuntrul florii fermecate femeia văzu o fetiță mică, mică de tot și neasemuit de drăgălașă. Pentru că micuța era numai cât degetul cel mic de înaltă, primi numele de Degețica. Femeia îi pregăti un leagăn pe măsura ei, dintr-o coajă de nucă frumos lustruită, îi puse petale de viorele în loc de saltele și o înveli cu o petală de trandafir.

Micuța dormea în timpul nopții, iar ziua se juca pe masă, unde mămica ei așezase o farfurie cu apă înconjurată de-o cunună de flori. În farfurie plutea o frunză mare de trandafir, pe care Degețica putea să stea și să se plimbe nestingherită dintr-o margine într-alta, servindu-se de două fire albe de păr de cal, ce îi țineau loc de vâsle.

Nu se putea închipui ceva mai drăgălaș decât fetița asta! Pe lângă faptul că era nepus de frumoasă, mai era și foarte talentată pe deasupra.

Degețica știa să cânte, aveau un glas așa de dulce, cum nu se mai auzise pe fața pământului.

Ilustrație cu Degețica și broascaÎntr-o noapte însă, pe când mititica dormea dusă, învelită cu plăpumioara ei din petală de trandafir, o broască urâtă intră în odaia și se apropie de pătuțul ei.

– Ce frumușică soție ar fi micuța aceasta pentru băiatul meu! gândi, în sinea ei, urâțenia.

Acestea fiind zise, broasca înșfăcă numaidecât coaja de nucă și ieși pe fereastră, ducând-o și pe Degețica cu ea în grădină. Pe acolo curgea un pârâu care trecea pe lângă o mlaștină, unde locuia broasca cea urâtă, împreună cu fiul ei. Broscoiul era slut și murdar și semăna leit-poleit cu mama lui.

– Oac! Oac! prinse el a striga, de îndată ce o zări pe drăgălașa făptură în pătuțul ei din coajă de nucă.

– Nu vorbi atât de tare! îl mustră mama-broască. Ai s-o trezești! Și poate să ne scape, că e ușoară ca un fulg de nea! S-o punem mai bine pe o frunză lată de nufăr, în mijlocul apei. Va sta acolo ca pe un ostrov și nu are să mai poată fugi. În vremea asta, noi vom găti în fundul bălții odaia cea mare, care va fi locuința voastră.

Apoi broasca sări în apă și porni să aleagă o frunză mare de nufăr, o prinse de mal și așeză pe ea coaja de nucă în care dormea Degețica.

Când se trezi biata fetiță și văzu unde se afla – de jur-împrejur era numai apă! – începu să plângă în hohote. Cum să se mai întoarcă pe uscat?

Broasca, după ce împodobi odaia din fundul iazului cu papură și floricele galbene, veni cu odorul ei să ia pătuțul micuței și să-l ducă-n odaia gata pregătită. Mama-broască se înclină înaintea fetiței, zicându-i:

– Dă-mi voie să ți-l prezint pe fiul meu și viitorul tău soț! orăcăi pocitania. V-am pregătit o locuință de toată frumusețea în fundul bălții.

– Oac! Oac! întări și fiul. Apoi luară coaja de nucă și se îndepărtară, promițând să se întoarcă în scurtă vreme și după Degețica. Biata fetiță, rămasă singurică pe frunza ei verde, începu să plângă și mai abitir, gândindu-se la broscoiul cel urât și la soarta ce o aștepta alături de dânsul.

Peștișorii din râu însă, auzindu-i plânsul și văzând cât era de frumușică, socotiră că ar fi o mare nenorocire pentru dânsa să-l ia de soț pe fiul broaștei. „Nunta asta nu trebuie să se facă!” gândiră ei numaidecât, după care se apucară să taie cu dințișorii codița frunzei. După multă trudă, acesta se desprinse, ducând-o pe Degetica departe, de-a lungul râului, astfel încât broaștele nu o mai putură ajunge.

Pe când mergea ea așa, un fluturaș alb începu să zboare în jurul ei. Până la urmă acesta se așeză pe frunză, nemaiputându-și lua ochii de la așa minune.

Degețica, veselă că de acum scăpase de broaște, se bucura de frumusețea locului și de priveliștea apei ce strălucea ca aurul în bătaia soarelui. Își luă cingătoarea, legă cu un capăt aripa fluturașului, iar cu celălalt frunza, și astfel putu înainta mult mai repede.

Dar iată că tocmai atunci se întâmplă să treacă pe acolo un cărăbuș. Acesta de îndată ce o văzu pe Degețica, o înhăță și zbură cu ea până în vârful unui copac. În vremea asta frunza de nufăr aluneca înainte pe râu, purtată de fluturașul care nu se mai putea desprinde de dânsa.

Degețica, deși era cuprinsă de spaimă pentru că acum se afla în vârful unui copac, nu se gândea decât la fluturașul alb pe care îl legase de frunză. Îi era teamă că o să moară de foame, dacă nu îl va desface nimeni. Cărăbușului însă puțin îi păsa de toate astea. El o așeză pe micuță pe cea mai mare frunză din copac și o ospătă cu sucul florilor. Și, cu toate că ea nu semăna deloc cu o cărăbușă, îi lăudă foarte mult frumusețea.

În curând, toți cărăbușii din copac veniră s-o vadă. Fetele cărăbușilor însă, văzând-o, își mișcară antenele zicând:

– Ce urâțenie! zise prima cărăbușă. Nu are decât două picioare!

– Nu are nici antene, adaugă alta. E slabă, subțire și seamănă cu omul. Oh! Cât de urâtă poate fi!

Degețica era de bună seamă fermecătoare! Dar tot ascultând cusururile pe ce i le născoceau, cărăbușului n-o mai găsi pe Degețica la fel de încântătoare ca la început, și nu mai vru s-o țină. Așa că o dădu jos din copac și o așeză pe o floare de cicoare.

Degețica începu să plângă cu sughițuri, atât era de supărată că fusese izgonită de cărăbuși pentru urâțenia ei. Doar ea era atât de frumoasă!

Rămasă singurică în pădure, își petrecu acolo toată vara. Își împleti un pătuț din firicele de paie și îl anină sub o frunză de brusture, ca să fie ferită de ploaie. Se hrănea cu sucul florilor, iar setea și-o alina bând roua ce cădea dimineața pe frunze.

Așa trecură și vara, și toamna. Dar iată că sosi iarna, cu frig și cu zăpadă multă. Toate păsărelele care până nu demult o desfătaseră cu cântecele lor, plecară în țările calde, iar copacii nu mai aveau nici frunze, nici flori. Până și frunza de brusture care o adăpostise până atunci se răsuci și se uscă. Într-o noapte, începu să ningă cu fulgi mari. Fiecare fulg ce cădea asupra fetiței era pentru ea ca o lopată de zăpadă. Se învelise, biata, cu o frunză uscată. Dar ce căldura să-i țină acea amărâtă de frunză? Degețica fu la un pas să moară de frig!

Ilustrație cu Degețica acasă la șoarecele de câmpTot mișcându-se încoace și încolo, ca să nu înghețe de frig, micuța ajunse zgribulită de tot în vizuina unui șoarece de câmp. Acesta era tare bătrân, dar avea o locuință călduroasă și încăpătoare. Avea cămări pline cu grăunțe de tot felul, o bucătărie și o sufragerie frumoasă. Degețica veni la ușa lui și îl rugă să îi dea și ei un bob de grâu, că de două zile nu mâncase nimic.

– Sărăcuța de tine, zise șoarecele, care avea o inima bună. Vino de mănâncă și tu cu mine în odaie.

Șoarecele o îndrăgi pe dată pe Degețica și îi zise:

– Îți dau voie să stai toată iarna aici, dacă promiți să-mi ții mereu odaia curata și să-mi spui povești frumoase. Mă prăpădesc după ele!

Degețica primi cu bucurie învoiala și multă vreme nu avu de ce să se plângă.

– O să avem musafiri, îi spuse într-o bună zi șoarecele. Vecinul meu are obicei să vină să stea la mine o dată pe săptămână. El e mult mai bogat decât mine. Are odăi mari și poartă o blană frumoasă, de catifea neagră.

Dacă ar vrea să te ia de soție, ai fi cu siguranță foarte fericită, îi spuse șoarecele de câmp. Să nu uiți să îi spui și lui frumoasele tale povești!

Degețica însă nu prea avea poftă să se mărite cu vecinul cel bogat, care nu era decât un șobol. Dar atunci când acesta veni în vizită, dichisit cu blănița lui de catifea neagra, lucioasă, Degețica se purtă cuviincios. Mai întâi, se luară cu vorba despre bogățiile și despre învățătura șobolului, dar fetiței nu îi plăcu defel că acesta vorbea de rău soarele și florile pe care oricum el nu le văzuse niciodată. Degețica îi cântă o sumedenie de cântecele, iar șobolul fu fermecat de glasul micuței. Cu toate acestea șobolul nu hotărî nimic în privința nunții, fiindcă era nespus de chibzuit din fire.

Ca să le facă o plăcere fetiței și șoricelului de câmp, șobolul îi pofti să se plimbe printr-o hrubă lungă pe care acesta o săpase de curând sub pământ, între cele două locuințe. Și cum se plimbară ei așa, dădură la un moment dat peste o rândunică moartă. Pasărea era înghețată de frig și stătea chircită, cu capul și picioarele ascunse sub pene.

Văzând-o, Degețica fu nespus de mâhnită. Ea iubea tare mult păsărele care o înveseliseră toată vara cu cântecele lor. Dar șobolul împinse cu laba rândunica, zicând:

– N-o să mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire să te naști pasăre! Slavă Domnului că niciunul dintre neamurile mele n-o să aibă o soartă atât de cruntă. O astfel de făptură n-are altă avere decât același și același ”œcirip, cirip!”, iar când vine iarna moare de foame.

– Cuminte grăiești! răspunse bătrânul șoarece de câmp. Când te gândești că sunt atâția care se laudă întruna că știu să cânte…

Degețica nu spuse nimic, dar când șoarecele de câmp și șobolul se întoarseră cu spatele, se aplecă încetișor asupra păsării și îi sărută ochii închiși.

– Poate că tu erai aceea care cânta așa de drăguț pentru mine astă vară! se gândi fata. Biata de tine!

Degețica își rezemă capul de inimioara rândunicii. Dar, deodată, se sculă speriată. Fetița simțise o mișcare ușoară, inima rândunicii începuse să bată. Se pare că aceasta nu fusese moartă, ci doar amorțită de frig, iar căldura din tunelurile subterane o reînviase.

Degețica tremura încă de spaimă; pe lângă ea, care nu era mai înaltă decât degetul cel mic, rândunica părea un uriaș. Totuși, Degețica nu își pierdu cumpătul, ci o înveli cu o frunză de mentă, ca să o ferească de frig.

– Îți mulțumesc că m-ai încălzit, copilă drăgălașă! zise rândunica. Peste puțin timp am să capăt din nou puteri și am să zbor departe, spre soare.

– E frig tare afară, ninge! răspunse Degețica. Mai stai în patul tău, voi avea eu grijă de tine.

Apoi îi aduse apă într-o frunzișoară. Păsărica o bău și îi povesti cum rupându-și o aripă într-un tufiș de mărăcini, nu s-a mai putut ține după celelalte păsări în zborul lor spre țările calde.

Degețica îngriji cu multă dragoste rândunica toată iarna, fără știrea șoarecelui și a sobolului. Când sosi primăvara însă, și soarele prinse din nou a încălzi pământul, rândunica își luă ziua bună de la fetiță, întrebând-o dacă nu vrea să călătorească alături de ea, până departe, în pădurea verde.

– Nu pot, îi răspunse amărâtă Degețica. I-am promis șoarecelui de câmp că rămân să-l slujesc. Așa ne-a fost învoiala la începutul iernii, când el m-a salvat pe mine de la îngheț.

– Adio atunci, drăgălașa mea copilă! răspunse rândunica, luându-și zborul spre soare. Degețica o privi zburând, cu lacrimi în ochi. Îi era atât de dragă pasărea asta!

Ilustrație cu Degețica și rândunica– Cirip! cirip! mai zise încă o dată rândunica, după care dispăru în zare.

Degețica era foarte mâhnită pentru că ei nu îi era îngăduit să se bucure de căldura și de lumina soarelui. Trecu vara, apoi veni toamna.

– Peste patru săptămâni facem nunta! o anunță vesel șoarecele de câmp, de îndată ce șobolul se învoi să facă nunta. Dar biata fetiță începu din nou să plângă. Ea nu voia deloc să se mărite cu ursuzul de șobol!

– Ce prostie! strigă șoarecele de câmp. Te poftesc să nu mai fii atât de încăpățânată! Ar trebui să te simți foarte mândră că te ia de soție un domn atât de distins, care poartă o blană de catifea neagră, cum nici împărăteasa nu are. Mai bine i-ai mulțumii lui Dumnezeu că vei găsi oricând o bucătărie și o pivniță plină cu de toate.

Dar iată că sosi și ziua nunții. Șobolul se înfățișă s-o ia pe Degețica și s-o ducă sub pământ, unde plănuia s-o ascundă pentru totdeauna de lumina soarelui, fiindcă el unul nu-l putea suferi.

– Rămâni cu bine, soare frumos! zise Degețica cu un aer mâhnit, ridicând mânuțele în sus, rămâi cu bine! Că eu sunt osândită să trăiesc de-acum înainte în întuneric, lipsită de razele tale.

Apoi facu câțiva pași afară din căsuță.

– Adio, adio! zise Degețica, sărutând o floricica roșie. Dacă o vei vedea vreodată pe rândunica mea, să îi spui că mă gândesc la ea.

– Cirip! Cirip! auzi ea cântând lângă dânsa.

Rândunica și Degețica se reîntâlniră. Fetița îi povesti numaidecât toate chinurile prin care trecuse de când șoarecele de câmp hotărâse să se mărite cu șobolul. În timp ce povestea, ochii Degețicăi se umplură de lacrimi amare.

– Vine iarna iar, zise rândunica, eu trebuie să plec în țările calde. N-ai vrea să vii cu mine? Te vei urca pe spinarea mea, te vei prinde cu cingătoarea și vom zbura departe de urâciosul șobol, și de locuința lui întunecoasă. Vom ajunge dincolo de munți, în împărăția soarelui, acolo unde vara și florile nu trec niciodată. Haide, vino cu mine scumpă fetiță, tu care mi-ai scăpat viața când zăceam în întuneric, pe jumătate moartă de frig.

Degețica se urcă în spinarea rândunicii și astfel trecură împreună munții înalți, cu piscurile lor acoperite de zăpadă. Și ajunseră într-o țară caldă, unde vița de vie crește pe marginea șanțurilor, unde cresc păduri întregi de lămâi și de portocali, unde flori nemaivăzute răspândeau cele mai dulci miresme, iar copiii se jucau cu fluturi mari pestriți.

Rândunica se opri pe marginea unui lac albastru, lângă un palat de marmură, înconjurat de coloane mari ce sprijineau bolți de viță de vie. Pe sub streașină erau nenumărate cuiburi.

Unul din aceste cuiburi era al rândunicii.

– Iată și locuința mea! zise pasărea. Tu însă nu ai să poți sta aici. Alege-ți o floare care-ți va plăcea, iar eu te voi așeza acolo. Mă voi îngriji să nu-ți lipsească nimic.

– Cu bucurie! răspunse Degețica, bătând din mânuțele ei mici și delicate.

Ilustrație cu Degețica și spiritele florilorFetița era uluită de toate frumusețile ce o înconjurau! Ceva însă o miră pe fetiță mai presus de toate: un omuleț mic de tot, alb și străveziu ca sticla, care stătea pe o floare înaltă cât degetul. Degețica văzu că omulețul purta pe creștet o coroană de aur, iar pe umeri avea o pereche de aripi de toată frumusețea. Acesta era Duhul florilor! Și fiecare dintre florile din acea grădină minunată era locuința unei perechi de asemenea mici făpturi cu chip omenesc. Iar el, era Domn peste întreg acest popor.

– Doamne, ce frumos e! zise încet Degețica rândunicii.

Prințul o văzu și el pe Degețica și i se păru cea mai frumoasă ființă din lume. Așa că nu stătu prea mult pe gânduri și punându-i coroana pe cap, o întrebă cum o cheamă și dacă vrea să fie soția lui.

Și ce soț era acesta pe lângă fiul broaștei ori pe lângă șobolul cu blană de catifea neagră! Primind să fie soția lui, Degețica deveni pe dată Zâna florilor! Nimic n-o bucura mai mult pe micuță decât perechea de aripi străvezii primite în dar de la o gâză.

– De-acum înainte, n-o să te mai cheme Degețica, îi zise Duhul florilor: noi îți vom zice Maia.

– Adio, adio! zise rândunica luându-și zborul spre Danemarca. Acolo își regăsi de îndată vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta și care îi aștepta reîntoarcerea.

„Cirip! Cirip!” începu rândunica. Și astfel, povestitorul află peripețiile prin care trecuse micuța Degețica.

Descărcați povestea în format PDF
10 pagini A4
5 ilustrații color
463 KB

Portretul autorului

(1805-1875) este unul dintre cei mai cunoscuți și mai citiți autori de basme. Poveștile respectabilului scriitor danez au fost traduse în peste 150 de limbi.

Alte pagini semnate de Hans Christian Andersen pe Tărâmul lui Andilandi.

1 comentariu la “Degețica

  1. Pingback: Degetica & Tom Degetel « Parallel timelines

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *