• Tărâmul lui Andilandi

    Zapis de trecere către o altfel de copilărie

    Hansel şi Gretel

    un basm de Jacob şi Wilhelm Grimm

    T T T

    A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş. Acesta trăia într-o căsuţă dărăpănată, la marginea codrului nesfârşit, împreună cu nevasta lui de-a doua şi cu copiii din prima căsnicie: un băieţel pe nume Hansel şi sora lui, Gretel.

    De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce să îşi astâmpere foamea. Aşa că într-o bună zi, nu mai fură în stare să îşi agonisească nici măcar pâinea cea de toate zilele.

    Seara, în pat, pe bietul om începuseră să îl muncească gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomeni că oftează cu grea obidă şi îi zice nevestei lui:

    – Ce o să ne facem femeie? Cu ce o să-i hrănim pe bieţii noştri copilaşi, când nici noi nu mai avem de nici unele?…

    – Ştii ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine în zori luăm copiii cu noi şi îi ducem unde o fi pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi o îmbucătură de pâine, şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo! De nimerit, n-o să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, şi în felul acesta ne descotorosim de dânşii!…

    – Nu, femeie, asta n-am s-o fac nici în ruptul capului! răspunse bărbatul. Nu mă rabdă inima să îmi las copii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi ar veni fiarele sălbatice să îi sfâşie…

    – Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i aşa, o să murim de foame cu toţii! Şi nu îi dădu pace până când omul nu se învoi.

    În acest timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina foamei nu putuseră să pună geană pe geană. Şi aşa se făcu că auziră ce punea la cale mama lor vitregă.

    – S-a isprăvit cu noi! zise Gretel, printre lacrimi.

    – Linişteşte-te, surioară, găsim noi o scăpare! îi zise cu blândeţe Hansel.

    După ce adormiră bătrânii, Hansel se sculă din aşternut şi se strecură afară din casă. Luna lumina ca ziua, iar pietricelele albe din faţa casei străluceau ca nişte nestemate. Hansel îşi umplu buzunarele cu pietricele, apoi se întoarse în casă, se vârî înapoi în aşternut şi adormi pe dată.

    Zgripţuroaica de femeie nici nu aşteptă să răsară bine soarele, că se şi înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească.

    – Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem în pădure să aducem lemne!

    Apoi îi dădu fiecăruia câte un codru de pâine şi mârâi printre dinţi:

    – Asta aveţi de mâncare până la prânz! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mâncaţi înainte, că altceva n-o să mai căpătaţi!…

    Pentru că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele, Gretel luă toată pâine şi-o ascunse sub şorţuleţ. Apoi porniră cu toţii spre pădure. În tot acest timp, Hansel avu mare grijă să presare pietricele pe cărare.

    După o bucată de vreme, ajunseră la locul unde pădurea se îndesea şi, cam pe la mijlocul ei, omul se opri şi zise, abia ţinându-şi lacrimile:

    – Acu’, copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un foc pe cinste, să nu vă fie frig deloc!

    Hansel şi Gretel aduseră vreascuri până când se făcu o moviliţă zdravănă. Lemnele luară foc pe dată şi când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi:

    – Staţi lângă foc, copii, că noi ne ducem mai încolo în pădure să tăiem lemne. Şi când om isprăvi cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm casă.

    Copiii se aşezară lângă foc şi când se făcu ora prânzului, fiecare îşi mâncă bucătura de pâine. Şi cum auzeau mereu răsunând lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu foarte departe. Dar lucrurile nu stăteau tocmai aşa, pentru că loviturile nu erau de topor… Omul legase o creangă de un ciot noduros şi de câte ori o bătea vântul, o izbea încolo şi încoace de uscătura aceea…

    După ce aşteptară să vină să îi ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormiră buştean.

    Când se treziră, noapte era tare întunecoasă, de nu mai vedeai la doi paşi. Gretel începu să plângă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul:

    – Cum o să ieşim din pădure?

    Hansel se grăbi s-o liniştească, spunându-i:

    – Mai ai puţintică răbdare, până răsare luna. Atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă!…

    Imagine cu Hansel si Gretel pierduţi în pădureNu trecu mult şi răsări luna. Hansel îşi luă de mână surioara şi merse pe urma pietricelelor care scânteiau ca bănuţii cei de curând bătuţi şi le arătau drumul. Merseră ei aşa toată noaptea, iar când începu să mijească de ziuă, ajunseră la casa părintească. Aici bătură de trei ori la uşă, cioc-cioc!

    Când femeia deschise uşa şi dădu cu ochii de Hansel şi Gretel, pe dată se arătă foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:

    – Copii răi ce sunteţi, de ce aţi dormit în pădure atâta vreme? Ne-aţi făcut să credem că nu mai vreţi să vă întoarceţi la casa voastră…

    Tatăl micuţilor însă se bucură cu adevărat că aceştia dibuiseră drumul spre casă, pentru că era tare mâhnit în inima lui că îi lăsase singurei în pădure.

    Însă nu trecu multă vreme şi nevoile începură iarăşi să îi încolţească. Şi numai ce-o auziră într-o noapte copiii pe femeie zicându-i tatălui lor care se perpelea în aşternut:

    – De-acum am isprăvit iarăşi merindele, că nu mai avem în casă decât o jumătate de pâine!… Şi după ce-om mânca-o şi pe aceasta, ne-om sătura cu răbdări prăjite… Trebuie să ne descotorosim de copii!… O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată nimeri drumul spre casă.

    Omului însă i se încrâncenă inima auzind toate acestea, şi zise:

    – Ba mai bine s-ar cuveni să împarţi cu copiii tăi şi ultima bucătură!…

    Dar femeia nu luă deloc seamă la ce spunea el.

    Copiii erau treji însă şi auziră cearta lor. După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă din pat şi vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse şi întâia oară, dar femeia avusese grijă să închidă uşa. Aşa că băieţelul nu putu să mai iasă din casă. Şi, deşi îi era inima grea, îşi mângâie surioara, zicându-i:

    – Nu plânge, Gretel, dormi liniştită. Găsim noi o cale cum să scăpăm cu bine până la urmă…

    Nici nu apucară bine să răsară zorile, că femeia şi veni să-i tragă pe copii din aşternut. Apoi le dădu câte o bucăţică de pâine, mult mai mică decât data trecută.

    În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre pădure, Hansel începu să-şi fărâmiţeze bucăţica lui de pâine şi să lase fărâmiţele să cadă în urma lor, pe cărare.

    Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viaţa lor.

    Şi într-un luminiş, făcură iarăşi un foc mare, iar tatăl copiilor le zise, cu blândeţe:

    – Rămâneţi aici, copilaşi, şi dacă vă biruieşte oboseala, puneţi capul jos şi odihniţi-vă oleacă. Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne. Iar seara, când terminăm, venim să vă luăm acasă.

    Când veni ora prânzului, Gretel împărţi bucăţica ei de pâine cu Hansel, pentru că băiatul şi-o presărase pe a lui pe drum.

    – Să rămânem aici până o răsări luna, că atunci ne va fi mai uşor să vedem firmiturile pe care le-am împrăştiat pe jos, cât am mers. Ele ne vor arăta drumul spre casă!

    De îndată ce se înălţă luna deasupra pădurii, copii se sculară din culcuşul lor de vreascuri, dar nu mai găsiră nicio firmitură. Păsărelele le ciuguliseră de multă vreme pe toate. Dar Hansel îi spuse surioarei lui:

    – N-ai teamă, Gretel, până la urmă tot o să găsim noi drumul spre casă!…

    Copiii merseră însă toată noaptea, mai merseră încă o zi, din zori şi până-n seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Şi erau prăpădiţi de foame şi frânţi de oboseală. Aşa că, flămânzi şi osteniţi peste măsură cum erau, se ghemuiră sub un copac şi adormiră buştean.

    A doua zi, copiii o porniră din nou la drum. Şi merseră ei ce merseră, până când dădură de o căsuţă construită toată numai din pâine şi cozonac şi cu geamurile făcute din zahăr ars.

    – Hai să mâncăm! zise Hansel. Eu voi mânca o bucăţică din acoperiş, iar tu, Gretel, gustă din fereastra asta, că e tare dulce!…

    În timp ce mâncau ei cu spor, deodată se auzi o voce subţire, ce venea dinăuntrul căsuţei

    – Cronţ, cronţ, cronţ,
    da’ ce hoţ ronţăie a mea căşcioară?
    Cine e afară?…

    Şi copiii spuseră pe dată:

    – Vântul, vântul!
    Azi înconjură pământul!…

    Apoi, fără să se sinchisească defel, continuară să mănânce şi mai abitir. Cum îi plăcuse grozav acoperişul, Hansel mai rupse încă o bucăţică din el, iar Gretel nu se lăsă nici ea mai prejos şi rupse încă o bucăţică de geam. Apoi se aşeză jos şi începu să ronţăie.

    Imagine cu Hansel şi Gretel prinşi de vrăjitoareŞi tocmai când se aşteptau mai puţin, uşa se dădu de perete şi o femeie bătrână, bătrână de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieşi din casă târşindu-şi picioarele.

    La vederea ei, Hansel şi Gretel se speriară atât de tare, că le scăpară dulciurile din mâini. Dar bătrâna nu-i luă la rost, ci îi întrebă scuturând încetişor din cap:

    – Ei, copiii mei dragi, da’ cine v-a adus aici? Poftiţi de intraţi înăuntru şi rămâneţi cu mine, că nu vă fac niciun rău!

    Şi luându-i pe amândoi de mână, îi duse în căsuţă. Iar acolo îi aştepta o mâncare, să-ţi lingi degetele, nu alta: lapte şi clătite cu zahăr, miere şi o mulţime de nuci!

    După ce se ospătară bine, bătrâna le pregăti două pătuţuri moi, cu aşternuturi albe ca neaua, iar copiii se culcară fără nicio grijă şi se simţiră în al nouălea cer.

    Bătrâna se arătă prietenoasă doar ca să le câştige încrederea, dar ea se întâmpla să fie o vrăjitoare haină, care pândea copiii şi îi ademenea cu căsuţa de turtă dulce, pe care înadins şi-o construise. De îndată ce îi cădeau vreunul în gheare, îi făcea de petrecanie şi, după ce-l fierbea, îl înghiţea cu lăcomie.

    Vrăjitoarele au ochii roşii şi vederea tulbure, dar adulmecă departe, ca jivinele, când se apropie picior de om. Astfel că de cum i-a simţit pe Hansel şi Gretel că se apropie de acele locuri, vrăjitoarea prinse de îndată a hohoti cu răutate:

    – Pe aceştia îi am în mână, nu-i las să-mi scape!…

    De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească micuţii înaintea ei. Şi când îi văzu cât de drăgălaşi dorm ei împreună şi cât de rumeni le sunt obrăjorii, nu mai putu de bucurie şi mormăi în barbă, mai mult pentru sine: „Straşnică bucătură am să am, n-am ce zice!”

    Apoi, apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse într-o cuşcă cu gratii de fier şi-l închise acolo. Şi-l zăvorî atât de straşnic încât oricât ar fi strigat şi oricât s-ar fi zbătut, nu îi folosea la nimic.

    După ce-l puse pe Hansel la păstrare, baborniţa se îndreptă spre Gretel şi, zgâlţâind-o tare, începu să strige la dânsa:

    – Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună fratelui tău, că l-am pus în cuşcă, la îngrăşat! Acum e numai piele şi os, dar de îndată ce s-o împlini, am să-l mănânc!

    Gretel începu să plângă cu lacrimi amare, dar lacrimile ei n-o îmbunară pe cotoroanţă. Aşa că până la urmă fu nevoită să facă aşa cum îi poruncea vrăjitoarea cea haină.

    Şi în timp ce lui Hansel i se pregăteau cele mai alese mâncăruri, Gretel de-abia de căpăta câte o cojiţă uscată de pâine.

    În fiecare dimineaţă, baborniţa se strecura, bombănind, până la cuşcă, şi începea să strige din prag:

    – Hansel, ia scoate un deget afară, să văd dacă te-ai mai îngrăşat niţel!

    Imagine cu Hansel şi cotoroanţaDar Hansel, copil deştept, o păcălea de fiecare dată: în loc de deget, strecura printre gratiile cuştii câte un oşcior. Şi cum cotoroanţa avea vederea tulbure, era încredinţată că îi întinde un deget.

    Vrăjitoarea se minuna nespus cum de nu se îngraşă băiatul, dar nu îi trecea nicio clipă prin gând ce pusese acesta la cale.

    Trecură aşa zile şi săptămâni. Şi văzând că până şi în a patra săptămână Hansel rămase la fel de sfrijit ca atunci când poposise în casa ei, cotoroanţa îşi pierdu răbdarea.

    – Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiţă, grăbeşte-te de adu apă. Ori că îi curge untura, de gras ce e, ori că-i slab ca un ogar, eu mâine îl tai pe Hasel şi-l pun la copt!

    Vai, cum mai plânse biata fetiţă la auzul acestor vorbe!

    – Doamne, ajută-ne! strigă ea după un răstimp. De s-ar fi întâmplat să ne înghită fiarele sălbatice ale codrului, măcar am fi murit împreună!

    – Ia mai încetează odată cu smiorcăiala, se răsti la ea cotoroanţa, oricum nu-ţi foloseşte la nimic!

    Nici nu se lumină bine de ziuă că Gretel şi începu roboteala. Doar trebuia să care apă şi să atârne cazanul pentru fiertură în cârlig şi să aprindă focul.

    – Mai întâi, aş vrea să punem la foc aluatul! se răsti baba la Gretel. După care o îmbrânci pe biata fetiţă afară, unde se afla cuptorul din care ieşeau limbi de flăcări.

    – Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea, şi vezi dacă e destul de încins, ca să punem înăuntru aluatul!

    Era limpede că afurisita de cotoroanţă încerca s-o păcălească pe Gretel să se vâre în cuptor pentru a o închide acolo!… Căci de îndată ce ar fi fost acolo, vrăjitoarea – pac! – ar fi închis cuptorul şi-ar fi lăsat-o pe biata micuţă să se ardă. Şi-apoi ar fi mâncat-o! Numai că Gretel, copil isteţ, îşi dădu numaidecât seama ce gânduri cocea vrăjitoarea şi se prefăcu că e nătângă şi neîndemânatică:

    – Aş intra, da’ nu ştiu cum… Pe unde aş putea s-o fac, şi cum anume?…

    – Eşti proastă ca o gâscă! o oţărî baborniţa. Păi, nu-ţi dă prin cap pe unde, că doar deschizătura e destul de mare. Uite, până şi eu încap prin ea!… Şi, şontâcăind, se apropie de cuptor şi îşi vârî capul în el.

    Gretel doar atât aştepta! Îi dădu de îndată un brânci de se duse tocmai până în fundul cuptorului. Apoi închise uşa de fier şi puse zăvorul. Astfel pieri vrăjitoare cea haină, ca o netrebnică, arsă de dogoare. Şi arse, şi arse până când se prefăcu în scrum.

    Gretel dădu fuga într-o suflare până la cuşca unde era închis Hansel şi, deschizându-i, strigă bucuroasă:

    – Am scăpat, Hansel! Am scăpat, frăţioare! Vrăjitoarea cea rea a pierit!

    Copiii se sărutară, se îmbrăţişară şi vărsară lacrimi de bucurie. Şi cum nu mai aveau de ce să se teamă, intrară în casa vrăjitoarei. Iar acolo, ce să vezi, în toate ungherele zăceau numai cufere cu mărgăritare şi nestemate!…

    – Ei, astea chiar că sunt mai bune decât pietricelele noastre! zise Hansel, şi îşi umplu numaidecât buzunarele.

    După ce îşi umplu şi Gretel buzunarele de la şorţuleţ cu nestemate, cei doi fraţi plecară spre casa părintească. Merseră ei ce merseră, preţ de câteva ceasuri, şi numai ce ajunseră la o apă mare.

    – Ce ne facem, surioară, că nu mai putem trece? zise Hansel amărât. Nu văd vreun pod peste apa asta, nici măcar vreo punte mai amărâtă…

    – Uite o raţă! zise fetiţa. Dacă am ruga-o, poate ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt…

    Şi începu a striga:

    – Raţă, răţişoară,
    Ia-i în spate, pe-aripioară,
    Pe Hansel şi Gretel,
    Că nici pod, nici punte n-are
    apa asta mare!

    Răţuşca se apropie de Hansel, acesta o încălecă şi se lăsă purtat până pe malul celălalt. Apoi, urmă la rând Gretel. Odată ajunşi pe malul celălalt mai merseră ei o vreme, iar pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. Şi într-un sfârşit, numai ce zăriră în depărtare casa părintească. Văzând-o, copiii o luară la goană de le sfârâiau călcâiele, nu alta!…

    Trecură pragul casei şi, dând năvală în odaie, săriră de gâtul tatălui lor. Era şi timpul, căci, de când îşi părăsise copii în pădure, tatăl lor nu mai avusese o clipă de linişte. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii, murise.

    Gretel îşi deşertă de îndată şorţuleţul, iar din el prinseră a se rostogoli numai mărgăritare şi nestemate, de te minunai de unde ies atâtea. În acest timp, Hansel scoase şi el din buzunare pumni plini de nestemate.

    Şi aşa îşi luară tălpăşiţa de la casa pădurarului toate grijile şi nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului şi al copiilor lui. Şi trăiră de atunci împreună, numai în bucurie şi fericire!

    Etichete:

    Jacob şi Wilhelm Grimm reprezintă cel mai cunoscut cuplu de autori de poveşti pentru copii. Jacob (1785-1863) a fost filolog şi jurist, asemenea fratelui său mai mic, Wilhelm (1786-1859).

    Alte pagini semnate de

    Comentarii

    Fii primul care comentează!

    Lasă un răspuns

    wpDiscuz