Hansel și Gretel

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaș. Acesta trăia într-o căsuță dărăpănată, la marginea codrului nesfârșit, împreună cu nevasta lui de-a doua și cu copiii din prima căsnicie: un băiețel pe nume Hansel și sora lui, Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce să își astâmpere foamea. Așa că într-o bună zi, nu mai fură în stare să își agonisească nici măcar pâinea cea de toate zilele.

Seara, în pat, pe bietul om începuseră să îl muncească gândurile și, zvârcolindu-se neliniștit în așternut, se pomeni că oftează cu grea obidă și îi zice nevestei lui:

– Ce o să ne facem femeie? Cu ce o să-i hrănim pe bieții noștri copilași, când nici noi nu mai avem de nici unele?…

– Știi ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine în zori luăm copiii cu noi și îi ducem unde o fi pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm și o îmbucătură de pâine, și pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo! De nimerit, n-o să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, și în felul acesta ne descotorosim de dânșii!…

– Nu, femeie, asta n-am s-o fac nici în ruptul capului! răspunse bărbatul. Nu mă rabdă inima să îmi las copii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece și ar veni fiarele sălbatice să îi sfâșie…

– Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i așa, o să murim de foame cu toții! Și nu îi dădu pace până când omul nu se învoi.

În acest timp, cei doi copii stăteau treji în așternut, că din pricina foamei nu putuseră să pună geană pe geană. Și așa se făcu că auziră ce punea la cale mama lor vitregă.

– S-a isprăvit cu noi! zise Gretel, printre lacrimi.

– Liniștește-te, surioară, găsim noi o scăpare! îi zise cu blândețe Hansel.

După ce adormiră bătrânii, Hansel se sculă din așternut și se strecură afară din casă. Luna lumina ca ziua, iar pietricelele albe din fața casei străluceau ca niște nestemate. Hansel își umplu buzunarele cu pietricele, apoi se întoarse în casă, se vârî înapoi în așternut și adormi pe dată.

Zgripțuroaica de femeie nici nu așteptă să răsară bine soarele, că se și înființă la patul copiilor, să-i trezească.

– Ia sculați-vă, leneșilor, că mergem în pădure să aducem lemne!

Apoi îi dădu fiecăruia câte un codru de pâine și mârâi printre dinți:

– Asta aveți de mâncare până la prânz! De vă îmboldește foamea, nu cumva să mâncați înainte, că altceva n-o să mai căpătați!…

Pentru că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele, Gretel luă toată pâine și-o ascunse sub șorțuleț. Apoi porniră cu toții spre pădure. În tot acest timp, Hansel avu mare grijă să presare pietricele pe cărare.

După o bucată de vreme, ajunseră la locul unde pădurea se îndesea și, cam pe la mijlocul ei, omul se opri și zise, abia ținându-și lacrimile:

– Acu’, copii, mergeți după vreascuri, c-o să vă facă tata un foc pe cinste, să nu vă fie frig deloc!

Hansel și Gretel aduseră vreascuri până când se făcu o moviliță zdravănă. Lemnele luară foc pe dată și când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi:

– Stați lângă foc, copii, că noi ne ducem mai încolo în pădure să tăiem lemne. Și când om isprăvi cu tăiatul, ne întoarcem aici și vă luăm casă.

Copiii se așezară lângă foc și când se făcu ora prânzului, fiecare își mâncă bucătura de pâine. Și cum auzeau mereu răsunând lovituri de topor, erau încredințați că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu foarte departe. Dar lucrurile nu stăteau tocmai așa, pentru că loviturile nu erau de topor… Omul legase o creangă de un ciot noduros și de câte ori o bătea vântul, o izbea încolo și încoace de uscătura aceea…

După ce așteptară să vină să îi ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiți de oboseală și adormiră buștean.

Când se treziră, noapte era tare întunecoasă, de nu mai vedeai la doi pași. Gretel începu să plângă și printre suspine își întrebă frățiorul:

– Cum o să ieșim din pădure?

Hansel se grăbi s-o liniștească, spunându-i:

– Mai ai puțintică răbdare, până răsare luna. Atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă!…

Nu trecu mult și răsări luna. Hansel își luă de mână surioara și merse pe urma pietricelelor care scânteiau ca bănuții cei de curând bătuți și le arătau drumul. Merseră ei așa toată noaptea, iar când începu să mijească de ziuă, ajunseră la casa părintească. Aici bătură de trei ori la ușă, cioc-cioc!

Când femeia deschise ușa și dădu cu ochii de Hansel și Gretel, pe dată se arătă foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:

– Copii răi ce sunteți, de ce ați dormit în pădure atâta vreme? Ne-ați făcut să credem că nu mai vreți să vă întoarceți la casa voastră…

Tatăl micuților însă se bucură cu adevărat că aceștia dibuiseră drumul spre casă, pentru că era tare mâhnit în inima lui că îi lăsase singurei în pădure.

Însă nu trecu multă vreme și nevoile începură iarăși să îi încolțească. Și numai ce-o auziră într-o noapte copiii pe femeie zicându-i tatălui lor care se perpelea în așternut:

– De-acum am isprăvit iarăși merindele, că nu mai avem în casă decât o jumătate de pâine!… Și după ce-om mânca-o și pe aceasta, ne-om sătura cu răbdări prăjite… Trebuie să ne descotorosim de copii!… O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată nimeri drumul spre casă.

Omului însă i se încrâncenă inima auzind toate acestea, și zise:

– Ba mai bine s-ar cuveni să împarți cu copiii tăi și ultima bucătură!…

Dar femeia nu luă deloc seamă la ce spunea el.

Copiii erau treji însă și auziră cearta lor. După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă din pat și vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse și întâia oară, dar femeia avusese grijă să închidă ușa. Așa că băiețelul nu putu să mai iasă din casă. Și, deși îi era inima grea, își mângâie surioara, zicându-i:

– Nu plânge, Gretel, dormi liniștită. Găsim noi o cale cum să scăpăm cu bine până la urmă…

Nici nu apucară bine să răsară zorile, că femeia și veni să-i tragă pe copii din așternut. Apoi le dădu câte o bucățică de pâine, mult mai mică decât data trecută.

În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre pădure, Hansel începu să-și fărâmițeze bucățica lui de pâine și să lase fărâmițele să cadă în urma lor, pe cărare.

Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viața lor.

Și într-un luminiș, făcură iarăși un foc mare, iar tatăl copiilor le zise, cu blândețe:

– Rămâneți aici, copilași, și dacă vă biruiește oboseala, puneți capul jos și odihniți-vă oleacă. Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne. Iar seara, când terminăm, venim să vă luăm acasă.

Când veni ora prânzului, Gretel împărți bucățica ei de pâine cu Hansel, pentru că băiatul și-o presărase pe a lui pe drum.

– Să rămânem aici până o răsări luna, că atunci ne va fi mai ușor să vedem firmiturile pe care le-am împrăștiat pe jos, cât am mers. Ele ne vor arăta drumul spre casă!

De îndată ce se înălță luna deasupra pădurii, copii se sculară din culcușul lor de vreascuri, dar nu mai găsiră nicio firmitură. Păsărelele le ciuguliseră de multă vreme pe toate. Dar Hansel îi spuse surioarei lui:

– N-ai teamă, Gretel, până la urmă tot o să găsim noi drumul spre casă!…

Copiii merseră însă toată noaptea, mai merseră încă o zi, din zori și până-n seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Și erau prăpădiți de foame și frânți de oboseală. Așa că, flămânzi și osteniți peste măsură cum erau, se ghemuiră sub un copac și adormiră buștean.

A doua zi, copiii o porniră din nou la drum. Și merseră ei ce merseră, până când dădură de o căsuță construită toată numai din pâine și cozonac și cu geamurile făcute din zahăr ars.

– Hai să mâncăm! zise Hansel. Eu voi mânca o bucățică din acoperiș, iar tu, Gretel, gustă din fereastra asta, că e tare dulce!…

În timp ce mâncau ei cu spor, deodată se auzi o voce subțire, ce venea dinăuntrul căsuței

– Cronț, cronț, cronț,
da’ ce hoț ronțăie a mea cășcioară?
Cine e afară?…

Și copiii spuseră pe dată:

– Vântul, vântul!
Azi înconjură pământul!…

Apoi, fără să se sinchisească defel, continuară să mănânce și mai abitir. Cum îi plăcuse grozav acoperișul, Hansel mai rupse încă o bucățică din el, iar Gretel nu se lăsă nici ea mai prejos și rupse încă o bucățică de geam. Apoi se așeză jos și începu să ronțăie.

Și tocmai când se așteptau mai puțin, ușa se dădu de perete și o femeie bătrână, bătrână de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieși din casă târșindu-și picioarele.

La vederea ei, Hansel și Gretel se speriară atât de tare, că le scăpară dulciurile din mâini. Dar bătrâna nu-i luă la rost, ci îi întrebă scuturând încetișor din cap:

– Ei, copiii mei dragi, da’ cine v-a adus aici? Poftiți de intrați înăuntru și rămâneți cu mine, că nu vă fac niciun rău!

Și luându-i pe amândoi de mână, îi duse în căsuță. Iar acolo îi aștepta o mâncare, să-ți lingi degetele, nu alta: lapte și clătite cu zahăr, miere și o mulțime de nuci!

După ce se ospătară bine, bătrâna le pregăti două pătuțuri moi, cu așternuturi albe ca neaua, iar copiii se culcară fără nicio grijă și se simțiră în al nouălea cer.

Bătrâna se arătă prietenoasă doar ca să le câștige încrederea, dar ea se întâmpla să fie o vrăjitoare haină, care pândea copiii și îi ademenea cu căsuța de turtă dulce, pe care înadins și-o construise. De îndată ce îi cădeau vreunul în gheare, îi făcea de petrecanie și, după ce-l fierbea, îl înghițea cu lăcomie.

Vrăjitoarele au ochii roșii și vederea tulbure, dar adulmecă departe, ca jivinele, când se apropie picior de om. Astfel că de cum i-a simțit pe Hansel și Gretel că se apropie de acele locuri, vrăjitoarea prinse de îndată a hohoti cu răutate:

– Pe aceștia îi am în mână, nu-i las să-mi scape!…

De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească micuții înaintea ei. Și când îi văzu cât de drăgălași dorm ei împreună și cât de rumeni le sunt obrăjorii, nu mai putu de bucurie și mormăi în barbă, mai mult pentru sine: „Strașnică bucătură am să am, n-am ce zice!”

Apoi, apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse într-o cușcă cu gratii de fier și-l închise acolo. Și-l zăvorî atât de strașnic încât oricât ar fi strigat și oricât s-ar fi zbătut, nu îi folosea la nimic.

După ce-l puse pe Hansel la păstrare, babornița se îndreptă spre Gretel și, zgâlțâind-o tare, începu să strige la dânsa:

– Scoală, leneșo, și du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună fratelui tău, că l-am pus în cușcă, la îngrășat! Acum e numai piele și os, dar de îndată ce s-o împlini, am să-l mănânc!

Gretel începu să plângă cu lacrimi amare, dar lacrimile ei n-o îmbunară pe cotoroanță. Așa că până la urmă fu nevoită să facă așa cum îi poruncea vrăjitoarea cea haină.

Și în timp ce lui Hansel i se pregăteau cele mai alese mâncăruri, Gretel de-abia de căpăta câte o cojiță uscată de pâine.

În fiecare dimineață, babornița se strecura, bombănind, până la cușcă, și începea să strige din prag:

– Hansel, ia scoate un deget afară, să văd dacă te-ai mai îngrășat nițel!

Dar Hansel, copil deștept, o păcălea de fiecare dată: în loc de deget, strecura printre gratiile cuștii câte un oșcior. Și cum cotoroanța avea vederea tulbure, era încredințată că îi întinde un deget.

Vrăjitoarea se minuna nespus cum de nu se îngrașă băiatul, dar nu îi trecea nicio clipă prin gând ce pusese acesta la cale.

Trecură așa zile și săptămâni. Și văzând că până și în a patra săptămână Hansel rămase la fel de sfrijit ca atunci când poposise în casa ei, cotoroanța își pierdu răbdarea.

– Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiță, grăbește-te de adu apă. Ori că îi curge untura, de gras ce e, ori că-i slab ca un ogar, eu mâine îl tai pe Hasel și-l pun la copt!

Vai, cum mai plânse biata fetiță la auzul acestor vorbe!

– Doamne, ajută-ne! strigă ea după un răstimp. De s-ar fi întâmplat să ne înghită fiarele sălbatice ale codrului, măcar am fi murit împreună!

– Ia mai încetează odată cu smiorcăiala, se răsti la ea cotoroanța, oricum nu-ți folosește la nimic!

Nici nu se lumină bine de ziuă că Gretel și începu roboteala. Doar trebuia să care apă și să atârne cazanul pentru fiertură în cârlig și să aprindă focul.

– Mai întâi, aș vrea să punem la foc aluatul! se răsti baba la Gretel. După care o îmbrânci pe biata fetiță afară, unde se afla cuptorul din care ieșeau limbi de flăcări.

– Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea, și vezi dacă e destul de încins, ca să punem înăuntru aluatul!

Era limpede că afurisita de cotoroanță încerca s-o păcălească pe Gretel să se vâre în cuptor pentru a o închide acolo!… Căci de îndată ce ar fi fost acolo, vrăjitoarea – pac! – ar fi închis cuptorul și-ar fi lăsat-o pe biata micuță să se ardă. Și-apoi ar fi mâncat-o! Numai că Gretel, copil isteț, își dădu numaidecât seama ce gânduri cocea vrăjitoarea și se prefăcu că e nătângă și neîndemânatică:

– Aș intra, da’ nu știu cum… Pe unde aș putea s-o fac, și cum anume?…

– Ești proastă ca o gâscă! o oțărî babornița. Păi, nu-ți dă prin cap pe unde, că doar deschizătura e destul de mare. Uite, până și eu încap prin ea!… Și, șontâcăind, se apropie de cuptor și își vârî capul în el.

Gretel doar atât aștepta! Îi dădu de îndată un brânci de se duse tocmai până în fundul cuptorului. Apoi închise ușa de fier și puse zăvorul. Astfel pieri vrăjitoare cea haină, ca o netrebnică, arsă de dogoare. Și arse, și arse până când se prefăcu în scrum.

Gretel dădu fuga într-o suflare până la cușca unde era închis Hansel și, deschizându-i, strigă bucuroasă:

– Am scăpat, Hansel! Am scăpat, frățioare! Vrăjitoarea cea rea a pierit!

Copiii se sărutară, se îmbrățișară și vărsară lacrimi de bucurie. Și cum nu mai aveau de ce să se teamă, intrară în casa vrăjitoarei. Iar acolo, ce să vezi, în toate ungherele zăceau numai cufere cu mărgăritare și nestemate!…

– Ei, astea chiar că sunt mai bune decât pietricelele noastre! zise Hansel, și își umplu numaidecât buzunarele.

După ce își umplu și Gretel buzunarele de la șorțuleț cu nestemate, cei doi frați plecară spre casa părintească. Merseră ei ce merseră, preț de câteva ceasuri, și numai ce ajunseră la o apă mare.

– Ce ne facem, surioară, că nu mai putem trece? zise Hansel amărât. Nu văd vreun pod peste apa asta, nici măcar vreo punte mai amărâtă…

– Uite o rață! zise fetița. Dacă am ruga-o, poate ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt…

Și începu a striga:

– Rață, rățișoară,
Ia-i în spate, pe-aripioară,
Pe Hansel și Gretel,
Că nici pod, nici punte n-are
apa asta mare!

Rățușca se apropie de Hansel, acesta o încălecă și se lăsă purtat până pe malul celălalt. Apoi, urmă la rând Gretel. Odată ajunși pe malul celălalt mai merseră ei o vreme, iar pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. Și într-un sfârșit, numai ce zăriră în depărtare casa părintească. Văzând-o, copiii o luară la goană de le sfârâiau călcâiele, nu alta!…

Trecură pragul casei și, dând năvală în odaie, săriră de gâtul tatălui lor. Era și timpul, căci, de când își părăsise copii în pădure, tatăl lor nu mai avusese o clipă de liniște. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii, murise.

Gretel își deșertă de îndată șorțulețul, iar din el prinseră a se rostogoli numai mărgăritare și nestemate, de te minunai de unde ies atâtea. În acest timp, Hansel scoase și el din buzunare pumni plini de nestemate.

Și așa își luară tălpășița de la casa pădurarului toate grijile și nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului și al copiilor lui. Și trăiră de atunci împreună, numai în bucurie și fericire!