Categorii Basme și povești

Mica sirenă

de Hans Christian Andersen

Departe, departe în largul nemărginit al mării, apa e albastră ca floarea albăstrelelor și limpede precum cristalul. Și e atât de adâncă, încât nicio ancoră n-o să-i poată atinge vreodată fundul!… Dacă ai vrea să-l atingi totuși, ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, de jos și până la suprafața apei. Ei bine, acolo, în adâncuri locuiește poporul mării! Să nu credeți însă că în acel loc fermecat s-ar găsi numai nisip. Nicidecum. Acolo cresc nenumărate plante ciudate și copaci atât de mlădioși, încât cea mai mică mișcare din apă îi face să se îndoaie de parcă ar dansa în bătaia vântului. Și toți peștii, mari și mici, se plimbă printre crengile lor tot așa cum zboară păsările printre ramurile copacilor de la suprafață.

În locul cel mai adânc, se află palatul regelui mării. Zidurile palatului sunt de mărgean, ferestrele din chihlimbarul cel mai străveziu, iar acoperișul e făcut din scoici care se deschid și se închid, aici umplându-se, aici golindu-se de apă. Fiecare din aceste scoici are înauntru mărgăritare atât de strălucitoare, încât cel mai mic dintre ele ar fi podoaba cea mai de preț a unei coroane împărătești.

Ilustrație de Edmund Dulac, publicată de Hodder & Stoughton, Londra, 1911De multă vreme regele mării era văduv, iar bătrâna lui mamă îngrijea de casă. Bunica familiei era o femeie deșteaptă, dar atât de mândră de rangul ei, încât își purta agățate de coadă douăsprezece stridii, în vreme ce restul doamnelor de la curte nu aveau voie să poarte mai mult de șase.

Era însă vrednică de toată lauda pentru grija pe care le-o purta celor șase prințese, nepoatele ei, care erau de o frumusețe nemaiîntâlnită. Cea mai mică dintre surori era, de bună seamă, mai frumoasă decât toate celelalte la un loc! Avea fața albă și rumenă, precum petalele de trandafir, iar ochii îi erau albaștri ca cerul senin. Dar nu avea picioare: trupușorul ei, la fel ca și al celorlalte surori, sfârșea într-o coadă de pește.

Cât era ziua de lungă, prințesele se jucau prin odăile mari ale palatului, unde pereții erau plini de flori vii, de toate formele și culorile. Când se deschideau ferestrele de chihlimbar, peștii intrau înauntru cum intră la noi rândunelele, iar printesele îi mângâiau și le dădeau să mănânce din mână. În fața palatului era o grădină mare, cu pomi albaștri închis și roșii ca focul. Roadele pomilor străluceau ca aurul, și florile, când se legănau, păreau flăcări. Pe jos era nisip alb și curat, și de jur-împrejur, de pretutindeni se revărsa o lumină albastră, ciudată, astfel încât ai fi putut crede că te afli în aer, în albastrul nemărginit al cerului, nicidecum în adâncuri, pe fundul mării. Când marea era liniștită, puteai zări soarele ce părea o floare de purpură, menită să verse lumină din potirul ei.

Fiecare dintre prințese avea în grădină câte un locșor, pe care îl îngrijea după cum voia. Una îi dădu forma unei balene, alta cea a unei sirene. Cea mai mică însă își făcu grădinița rotundă ca soarele și sădi în ea multe flori roșii ca și el.

Mica sirenă era o copilă gânditoare și tăcută. În timp ce surorile ei se jucau cu lucruri de tot felul, adunate de prin corăbiile scufundate, ei îi plăcea să împodobească o statuie mică de marmură, care înfățișa un prea frumos băiat. O așezase sub o salcie trandafirie ce-o învelea într-o umbră violetă.

Ilustratie cu mica sirenaCea mai mare plăcere a ei era să asculte povestiri despre lumea unde trăiesc oamenii. Astfel că o punea mereu pe bunica ei să-i vorbească despre corăbii, cetăți, oameni ori viețuitoare. Se mira auzind că pe la suprafață florile răspândesc miresme cum nu s-au pomenit în adâncuri, și că pădurile erau verzi. Nu-și putea închipui nici în ruptul capului cum de erau în stare peștii să cânte și să sară din creangă în creangă. Bunica ei însă le spunea pești și păsărelelor cerului, alminteri mica sirenă n-ar fi înțeles mai-nimic din poveștile ei.

– Când vei împlini cincisprezece ani, zicea bătrâna, vei avea voie să te ridici la suprafața mării și să stai pe stâncă la lumina lunii. Vei putea vedea corăbiile trecând, vei cunoaște pădurile și așezările oamenilor.

Peste un an, cea mai mare dintre surori împlini cincisprezece ani. Dar cum era câte un an diferență între fiecare, cea mai mică fu nevoită să mai aștepte încă cinci ani, până să poată ieși și ea la suprafața mării.

Surorile ei însă își făgăduiseră una-alteia să-și povestească toate minunile ce urmau să le vadă, pentru că bunica lor nu le spunea niciodată îndeajuns. Și erau atâtea lucruri pe care toate ardeau de nerăbdare să le afle!

Cea mai nerăbdătoare era de bună seamă cea mai mică dintre surori. Noaptea, stătea adesea la fereastra ei deschisă, încercând să străbată cu privirea tot noianul acela de apă albăstruie. Când apărea vreun nor negru, ea știa că e ori vreo balenă, ori vreo corabie încărcată cu oameni, care plutea deasupra. Marinarii nici nu bănuiau că o sirenă drăgălașă își întindea din fundul mării mânuțele ei albe spre corabia lor!

Dar iată că sosi și ziua în care cea mai mare dintre prințese împlini cincisprezece ani și se ridică la suprafața apei.

Când se întorsese, avea deja o mulțime de lucruri interesante de povestit.

– Oh!… A fost atât de frumos, zicea ea, să stai tolănită pe o stâncă, la lumina lunii, în mijlocul mării, și să privești măreața cetate ce se înalță pe țărm. Să asculți melodii armonioase, sunetul clopotelor de la biserici și tot zgomotul acela făcut de trăsuri ori de larma oamenilor.

Doamne, și cum o mai asculta sora cea mică! În toate serile, stătea lângă fereastra deschisă, încercând să străbată cu privirea uriașul strat de apă. Micuța sirenă visa cu ochii deschiși la cetatea de care auzise, la zgomotul și la luminile ei. Uneori, chiar i se părea că aude sunând clopotele în jur!

În anul următor, a doua dintre surori căpătă permisiunea de-a se ridica la suprafața apei. Ea scoase capul tocmai când soarele apunea; iar frumusețea acestei priveliști o fermecă pe dată.

– Tot cerul, spunea ea, când se întoarse, părea de aur, iar frumusețea norilor nu se poate descrie în cuvinte. Lunecau prin fața mea unii roșii, alții viorii, iar printre ei, zburând spre soare, ca un văl alb și lung, trecea un stol de lebede sălbatice. Am vrut și eu să înot spre marele glob de foc. Deodată însă el dispăru, iar lumina trandafirie, ce colora fața apei ca și norii, se stinse și ea în curând.

Apoi veni rândul celei de-a treia. Ea era cea mai îndrăzneață dintre surori, așa că apucă în susul unui râu mare. Văzu dealuri îmbrăcate frumos cu vii, văzu castele mândre în mijlocul codrilor, auzi cântecul păsărelelor și simți căldura soarelui, care o sili de mai multe ori să se scufunde în apă ca să se răcorească. Într-un loc întâlni o mulțime de ființe omenești mici, care se scăldau. Vru să se joace și ea cu dânsele, dar acestea fugiră speriate. Așa că se sperie la rându-i și porni repede înapoi spre largul mării. Dar niciodată nu va putea uita pădurile mărețe, dealurile verzi și copiii care știau să înoate cu toate că nu aveau coadă de pește.

Sora a patra, care era mai timidă din fire, rămase în mijlocul mării, unde vederea se pierdea în nesfârșitul zărilor și unde cerul se boltea deasupra apei ca un clopot mare de cristal. Din depărtare, corăbiile i se păreau ca niște păsări, delfinii zburdalnici făceau tumbe, iar balenele uriașe aruncau apa-n sus.

Într-un sfârșit, sosi și rândul celei de-a cincea. Și se întâmplă ca ziua ei să cadă tocmai iarna. Așa că ea văzu ceea ce nu văzuseră celelalte. Marea era verzuie și pe deasupra ei pluteau niște munți de gheață care aveau forme ciudate și străluceau ca diamantele. Fiecare, spunea dânsa, părea un mărgăritar mare, mai mare decât turlele bisericilor clădite de oameni. Sirena se așeză pe unul dintre cei mai mari. Toți marinarii se depărtau însă speriați de locul unde se vedea fâlfâind, în bătaia vântului, părul ei despletit și lung.

Spre seară, cerul se acoperi de nori. Fulgerele spintecau văzduhul, tunetul bubuia, iar marea furioasă și întunecată ridica munți de gheață, făcându-i să strălucească în lumina roșie a fulgerelor. Corăbierii își strânseră pânzele, cu groaza adânc întipărită pe chipuri. Mica sirenă însă stătea liniștită pe muntele ei de gheață, privind fulgerele ce cădeau în apa lucitoare precum șerpii de foc.

Adeseori, seara, cele cinci surori se ridicau la suprafața apei, ținându-se de mâini. Aveau glas fermecător, așa cum oamenii nici măcar nu visează să aibă. Când cerul se acoperea de nori, vestind vreo furtună ce prevestea pieirea unei corăbii, ele înotau înaintea corăbiei cântând cele mai ademenitoare cântece, laudând frumusețea fundului mării și chemându-i pe călători să li se alăture. Aceștia însă nu puteau înțelege cuvintele sirenelor și niciodată nu le era dat să vadă minunățiile despre care cântau ele. Când se scufunda corabia, oamenii se înecau și numai leșurile lor ajungeau până la palatul regelui mării.

Când îi plecau surorile, cea mai mică rămânea singură lângă fereastră, le urmarea cu privirea și îi venea să plângă. Dar sirenele nu au lacrimi, astfel că inima lor sufera mult mai mult!

– Oh! De-aș împlini și eu cincisprezece ani, zicea ea, simt de pe-acum ce mult am să iubesc lumea de sus și oamenii care sunt acolo.

Sosi în sfârsit și ziua aceea: împlini si ea cincisprezece ani.

– Acum o să pleci și tu, îi zise bunica, vino să te gătesc, ca și pe surorile tale.

Îi puse pe cap o coroană de crini albi, ale căror petale erau din jumătăți de perle, și îi atârnă de coadă opt stridii mari, ca să se știe din ce viță însemnată se trage.

– Mă doare! zise mica sirenă.

– Ca să fii gătită frumos trebuie să suferi puțin, răspunse bunica.

Cum ar mai fi aruncat ea toate podoabele astea, și coroana grea care îi apăsa capul! Dar nu îndrăznea să spună nimic…

– Adio, zise ea, și ușoară ca spuma se înălță prin noianul de apă.

Când scoase capul din mare, soarele tocmai asfințise; norii erau încă rumeniți, tiviți cu aur, iar luceafărul serii scânteia pe cer. Aerul era plăcut și răcoros, iar marea liniștită.

Aproape de mica sirenă plutea o corabie mare, cu trei catarge. N-avea însă decât o singură pânză întinsă, pentru că nu bătea vântul, iar marinarii stăteau rezemați de frânghii. Cântecele răsunau fără întrerupere, și când înnoptă se aprinseră sute de felinare de toate culorile, agățate de frânghii. Ai fi crezut că sunt steagurile tuturor țărilor! Sirena înotă până în dreptul ferestrei de la odaia cea mare și de câte ori o sălta apa, vedea prin geam o mulțime de oameni foarte frumos îmbrăcați. Cel mai mândru dintre ei era un tânăr prinț de vreo șaisprezece ani, cu părul lung și negru. Pentru serbarea zilei lui se făcuseră toate pregătirile astea.

Marinarii dansau pe punte și când tânărul prinț se arată, o sută de artificii se înălțară în văzduh, împrăștiind o lumină la fel de puternică ca și cea din timpul zilei. Sirenei însă îi fu frică și se dădu la fund: dar curând ieși iar și i se păru că stelele cerului cădeau ca ploaia asupra ei. Ea nu văzuse niciodată focuri de artificii. Sori mari se învârteau, pești de aur săgetau noaptea și toată marea limpede și potolită strălucea. Pe corabie se vedeau lămurit nu numai oamenii, dar și frânghiile. Oh, ce frumos era tânărul prinț! Strângea mâna tuturor, vorbea și îi zâmbea fiecăruia, pe când muzica umplea noaptea de cântecele-i armonioase.

Era târziu acum, dar sirena nu-și mai putea lua ochii de la corabie și de la tânărul prinț. Luminile se stinseseră și tunurile amuțiră; toate pânzele fură întinse și corabia porni repede înainte. Sirena o urmări fără să își abată privirile de la fereastră. Dar, deodată, marea începu să freamăte. Se tulbura, valurile creșteau, iar nori groși, negri, se îngrămădeau pe cer. În depărtare fulgeră, o furtună îngrozitoare se apropia! Corabia, în goana ei amețitoare, se legăna pe marea învolburată. Valurile ridicându-se ca munții înalți, aici o făceau să lunece între ele ca o lebădă, aici o înălțau pe culmea lor.

La început, micii sirene îi plăcu nespus de mult această călătorie zbuciumată. Dar când corabia, izbită cu furie, începu a trosni, când văzu catargul cel mare frângându-se ca o trestie, și corabia lăsându-se pe o parte, în vreme ce apa năpădea în fundul vasului, numai atunci își dădu seama de primejdie. Și fu nevoită să se ferească de grinzile și de sfărâmăturile corăbiei distruse.

Ilustratie cu mica sirenaCâteodată se făcea atât de întuneric, că nu se mai vedea nimic. Numai la lumina fulgerelor i se înfățișau toate amănuntele acestei grozave nenorociri. Pe corabie era o învălmășeală de neînchipuit. Fu de ajuns încă o zguduitură și vasul se desfăcu în bucăți. Sirena îl văzu pe tânărul prinț pierind în valuri.

În prima clipă, mica sirenă fu în culmea fericirii, crezând că el coboară la locuința ei. Dar își aduse aminte de îndată că oamenii nu pot să trăiască-n apă și își dădu seama că prințul o să ajungă mort la palatul tatălui ei. Atunci ea, ca să-l scape, se repezi înot printre resturile corăbiei ce pluteau deasupra apei și coborî în adâncuri de mai multe ori, până când reuși să ajungă la tânărul prinț. Reuși să-l apuce de umăr tocmai când, sleit de puteri, acesta închidea ochii gata să moară. Mica sirenă îi susținu capul deasupra apei și se lasă cu el în voia valurilor.

A doua zi, vremea se îndreptase. Din corabie însă nu mai rămăsese nimic. Soarele, cu razele-i pătrunzătoare, părea voia să-l readucă la viață pe tânărul prinț, dar ochii lui rămâneau în continuare închiși. Sirena îl săruta pe frunte. Și, când îi dădu la o parte părul ud, găsi o asemănare uimitoare cu mica statuie de marmură din grădina ei.

După o vreme, mica sirenă zări, în sfârșit, pământul. În depărtare, văzu niște munți înalți, albaștri, cu coamele sclipind de zăpadă. Iar la poalele dealului, într-o pădure de toată frumusețea, se putea vedea limpede o mânăstire. Poarta era îngrădită de doi palmieri uriași, iar în gradină creșteau portocali și lămâi.

În apropierea locului cu pricina, marea făcea o cotitură până în dreptul unei stânci, acoperite cu nisip alb și fin. Până acolo îl duse sirena pe prinț, având grijă să îi țină capul în sus, în bătaia razelor soarelui.

Tocmai când îl lăsă să alunece pe nisipul fin, începură să sune clopotele mânăstirii și o mulțime de fete tinere intrară în grădină. Văzându-le, sirena se depărtă cu repeziciune și se ascunse în dosul unor stânci, pentru a vedea mai bine ce-o să i se întâmple bietului prinț, pe care ea îl lăsase acolo.

În curând, una din fete trecu pe lânga dânsul. Întâi se sperie, dar venindu-și repede în fire, alergă să le cheme și pe celelalte. Apoi îi dădură prințului toate îngrijirile cuvenite.

Sirena îl văzu cum își venea în simțire și zâmbea celor ce-l înconjurau. Numai ei nu-i zâmbea, fiindcă el nu știa cine îl scăpase cu adevărat de la moarte. Iar când tânarul prinț fu luat și dus într-o clădire mare, sirena, mâhnită, coborî în adâncuri și se întoarse la palatul tatălui ei.

Ea fusese întotdeauna tăcută și gânditoare, dar, începând din acea zi, deveni dintr-odată și mai tăcută, și mai gânditoare decât fusese vreodată. Surorile ei o întrebară despre cele văzute sus, în lumea oamenilor, dar ea nu le povesti nimic.

Adeseori seara și dimineața, se urca spre locul în care îl lăsase pe prinț.

Astfel, sirena văzu cum se coceau roadele din gradină, văzu zăpada topindu-se pe munții cei înalți, dar pe frumosul prinț nu-l mai întâlni. Din ce în ce mai mâhnită, mica sirenă se întorcea în fundul mării. Acolo, singura ei mângâiere era să stea în grădiniță ei, îmbrățișând mica statuie de marmură, care semăna atât de mult cu prințul.

În vremea aceasta, florile ei neîngrijite, uitate, se întindeau prin alee ca într-o pădure sălbatică. Își încolăceau tulpinile printre ramurile copacilor, făcând astfel bolți stufoase, unde lumina nu mai putea pătrunde.

După câtva timp însă, mica sirenă nu mai putu suferi astfel de viață și își dezvălui taina uneia dintre surori. Aceasta, la rândul ei, o povesti celorlalte. Dar nu se mulțumi să le-o spună numai lor, ci o spuse și altor sirene, care o supuseră mai departe, prietenelor lor. Și uite așa, se întâmplă să afle că una dintre acestea văzuse și ea serbare pe o corabie, știa un prinț și știa locul în care se afla împărăția acestuia.

– Vino, surioară, ziseră celelalte prințese!

Apoi, luându-se de mâini, în șir, se ridicară deasupra apei tocmai în dreptul palatului prințului.

Palatul acesta era clădit din pietre galbene, atent lustruite și avea scări mari, de marmură, ce duceau până în grădină. O sumedenie de turnuri aurite străluceau pe acoperiș, iar printre stâlpii galeriilor puteai vedea statui de marmură atât de frumoase, încât păreau vii. Sălile mărețe erau împodobite cu perdele, covoarele erau de-o bogăție uimitoare, iar pereții erau acoperiți cu zugrăveli desăvârșite. În sala cea mare, soarele, ce străbătea printr-un tavan de cristal, încălzea florile rare, ce creșteau sub o veșnică ploaie de picături strălucitoare.

Mica sirenă se îndrăgosti de locul acela! Și nu trecu zi fără să nu vină să-l vadă! Se apropia de țărm și, uneori, îndrăznea chiar să se așeze sub marele balcon de marmură, a cărui umbră se-ntindea măreață deasupra apelor. De acolo, îl putea vedea pe tânărul prinț cum se plimba singur în bătaia lunii. De multe ori, el trecea prin fața micii sirene într-o luntre frumos împodobită cu steaguri și stofe scumpe. Iar cei care zăreau vălul ei alb printre trestiile verzi o puteau confunda cu o lebădă cu aripile întinse.

Mica sirenă îi auzea pe pescari spunând multe lucruri bune despre tânărul prinț, și atunci se bucura nespus că îi scăpase viața, cu toate că el nici nu știa de dânsa. Astfel, iubirea ei pentru oameni creștea din zi în zi. Și din zi în zi își dorea tot mai mult să se apropie de dânșii. Lumea lor îi părea mult mai întinsă și mai frumoasă decât a ei. Apoi, oamenii știau să străbată marea cu corăbiile lor, să escaladeze munții de dincolo de nori, aveau câmpii verzi și păduri nemărginite.

Cum surorile ei nu știau să îi spună despre toate câte ar fi vrut ea să afle, mica sirenă își întrebă bunica. Bătrâna cunoștea bine lumea de sus, aceea pe care, cu drept cuvânt, ea o numea „cuprinsul de deasupra apelor”.

– Dar dacă oamenii nu se îneacă, întreabă tânăra prințesă, trăiesc veșnic? Nu mor și ei, asemeni nouă?

– Fără-ndoială, răspunse batrâna, mor și ei. Iar viața lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi trăim uneori și trei sute de ani. Și când încetăm să mai fim, ne prefacem în spumă, căci în fundul mării nu există morminte pentru corpurile neînsuflețite.

Sufletul nostru nu e nemuritor. Odată cu moartea totul se sfârșește. Noi suntem ca trestiile verzi: odată tăiate, ele nu mai înverzesc niciodată! Oamenii însă au suflete ce trăiesc veșnic, trăiesc și după ce corpul lor s-a prefăcut în țărână. Sufletele lor se înalță în văzduh, până la stelele care strălucesc. Și așa cum noi ne ridicăm din fundul apelor, să vedem locurile unde traiesc oamenii, așa și ei se înalță-n lumi încântătoare, unde nu pot ajunge niciodată noroadele mării.

– Dar de ce n-avem și noi suflet nemuritor? zise mica sirenă mâhnită. Aș da bucuroasă sutele de ani ce mai am de trăit ca să fiu și eu ființă omenească, măcar o zi! Numai o zi! Și apoi să mă pot ridica în împărăția cerurilor…

– Nu te mai gândi la asemenea lucruri, zise bătrâna! Noi suntem mult mai fericite aici în fundul mării, decât sunt oamenii acolo sus.

– Așadar, într-o zi va trebui să mor și să mă prefac în spumă. Din acea zi, pentru mine nu vor mai fi nici șoaptele valurilor, nici flori, nici soare… Dar nu există oare vreun mijloc prin care aș putea dobândi un suflet nemuritor?

– Unul singur, zise bunica, dar e aproape cu neputință de dobândit. Ar trebui ca un om să simtă pentru tine o iubire fără margini. Ar trebui să-i fii mai scumpă decât îi sunt tatăl și mama lui. Și atunci când un preot i-ar pune mâna lui dreapta în a ta, iar el ți-ar făgădui credință veșnică, sufletul lui s-ar împărți și ai putea și tu să fii părtașă la fericirea oamenilor. Dar lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată! Ceea ce la noi, în mare, trece drept o frumusețe, cum e, spre exemplu, coada ta de pește, la ei, pe pământ e ceva nespus de urât. Bieții oameni! Ca să fie frumoși ei își închipuie că au nevoie de două proptele grosolane, pe care le numesc picioare!

Mica sirenă oftă cu amărăciune privindu-și coada de pește.

– Dar de-ajuns cu amărăciunile, să fim vesele copilă! zise bătrâna. Să jucăm și să petrecem cât mai mult în cei trei sute de ani cât avem de trăit! Gândește-te că aceasta e o bucățică bună de timp, și că o ne putem odihni cu-atât mai bine pe urmă. În astă seară e bal la curte…

Nu se pot închipui pe pământ minunățiile lumii noastre, mai cu seamă atunci când dăm petreceri.

Și într-adevăr așa și era, întocmai cum spunea bătrâna! Sala cea mare de bal era făcută toată numai din cristal. Mii de scoici mari, așezate de-o parte și de alta, umpleau sala cu o lumină albăstruie, iar pereții străvezii împrăștiau lumina astfel primită și în mare. În jur, puteai vedea înotând nenumărați pești, mari și mici, cu solzi care luceau ca purpura, ca aurul și ca argintul.

În mijlocul sălii dansau delfinii și sirenele, cântând cu glasuri fermecătoare. Dar nimeni nu cânta mai frumos ca mica sirenă! Și cum toți nu mai conteneau cu laudele, bucuria asta o făcu pentru o clipă să uite de minunile de pe pământ.

Curând însă își întoarse gândul din nou la vechile ei amărăciuni, la frumosul prinț și la sufletul lui nemuritor. Ieșii binișor din palat, depărtându-se de cântece și de veselie, și se duse în grădinița ei. De-acolo auzi strigătul de corn, ce străbătea prin apă:

– Acum plutește acolo, sus, acela pe care îl iubesc din tot sufletul meu! Acela spre care-mi îndrept mereu gândurile și căruia aș vrea să-i încredințez fericirea vieții mele. Aș da orice, numai să fiu cu el și să pot căpăta suflet nemuritor. Mă voi duce la vrăjitoarea mării, își mai zise mica sirenă, de care am avut atâta groază până astăzi. Ea va ști poate să-mi dea ajutorul de care am nevoie…

Astfel, ieșind din grădinița ei, sirena se îndreptă spre vâltorile zgomotoase îndărătul cărora locuia vrăjitoarea. Cum nu mai fusese niciodată pe drumul acesta, mica sirenă privea cu luare aminte la tot ce îi ieșea în cale. Nicio floare, niciun fir de iarbă nu creștea pe acolo. Se vedea numai fundul mării, plin cu nisip cenușiu, ce se întindea până la o cotitură. Acolo apa se învârtea repede în loc, ca pietrele morii și trăgea în adâncuri tot ce putea prinde. Sirena se văzu silită să străbată aceste groaznice vâltori ca să ajungă în ținuturile vrăjitoarei, a cărei casă se afla în mijlocul unei păduri ciudate.

Toți copacii și toate tufișurile de acolo arătau ca niște polipi imenși, jumătate animale, jumătate plante. Semănau cu niște șerpi cu sute de capete, ce ieșeau din pământ. Ramurile arătau ca niște brațe lungi și lipicioase, cu degete asemeni viermilor mișcători. Brațele acestea se încolaceau peste tot ce puteau apuca și nimic nu putea scăpa din strânsoarea lor.

Mica sirenă era îngrozită de ceea ce-i fu dat să vadă!

Ilustratie cu mica sirenaDar, gândindu-se la prinț și la sufletul omenesc, își luă inima în dinți, își strânse în jurul capului părul ei lung ca să n-o poată apuca polipii, își încrucișă brațele pe piept și înotă astfel repede, ca un pește, printre urâțeniile acelea, ce își țineau prada în brațe, ca într-un clește de fier: fie ea schelet alb de om înecat, fie vâslă, fie vreo ladă ori vreun os de animal.

Prințesa înlemni de frică când văzu și o sirenă sugrumată în încleștarea acelor brațe.

Nu trecu mult însă și mica sirenă ajunse, mai mult moartă decât vine, într-un loc deschis din acea pădure. Acolo văzu cum șerpi uriași se încolăceau, înfiorând privirea cu pântecele lor gălbui. În mijlocul deschizăturii aceleia era casa vrăjitoarei, făcută toată numai din oasele înecaților. Mica sirenă o văzu pe vrăjitoare stând pe-o piatră mare și dând de mâncare unui broscoi, cum le dau oamenii canarilor să mănânce zahăr. Ea credea cu siguranță că dihăniile acelea scârboase erau puișorii ei și îi plăcea să și îi încolăcească peste piept.

– Știu ce vrei, zise ea, văzând-o pe mica sirenă apropiindu-se de dânsa. Dorința ta e o nebunie!… Totuși, voi face să ți se împlinească, deși știu că asta are să îți aducă nenorocirea. Așadar, vrei să scapi de coada ta de pește și s-o înlocuiești cu cele două proptele cu care umblă oamenii. Și asta, numai pentru ca să te iubească prințul, să te ia de soție și să îți dea suflet nemuritor.

Rostind vorbele astea, izbucni într-un hohot de râs înspăimântător, care făcu să cadă de pe dânsa și broscoiul, și serpii.

– În sfârsit, bine ai făcut c-ai venit la mine! Mâine, la răsăritul soarelui, ar fi fost prea târziu. Ar fi trebuit să mai aștepți încă un an. Am să-ți pregătesc o licoare pe care s-o duci pe pamânt înainte de revărsatul zorilor. Va trebui să te așezi frumușel pe țărm și o bei. Îndată coada ta o să se subțieze și o să se desfacă în două, în ceea ce numesc oamenii „frumoasele picioare”. Dar să știi că asta are să te doară strașnic, de parcă cineva te-ar tăia c-o sabie ascuțită. Lumea întreagă se va minuna de frumusețea ta și de mersul tău ușor și lin, dar fiecare pas pe care îl vei face pe pământ îți va pricinui dureri, ca și cum ai călca pe vârfuri de ace. Dacă tu vrei să înduri toate suferințele astea, mă învoiesc să-ți dau ajutor.

– Le voi îndură, zise sirena cu glas tremurător, cu gândul numai la prinț și la sufletul nemuritor.

– Dar ține bine minte, urmă vrăjitoarea, că odată schimbată în ființă omenească, nu te vei mai putea preface din nou în sirenă! Niciodată nu vei mai revedea palatul tatălui tău. Și dacă prințul nu te va iubi din tot sufletul, și nu te va lua de soție în fața unui preot, atunci nu vei putea dobândi niciodată suflet nemuritor. În ziua când el se va însura cu alta, inima ta se va zdrobi și te vei preface în spuma pe culmea valurilor.

– Mă învoiesc, zise prințesa, albă ca de ceara.

– Atunci, dacă e așa, răspunse vrăjitoarea, află că trebuie să mă și plătești pentru strădania mea. Dar eu nu-ți cer mare lucru… Glasul tău e cel mai frumos dintre toate cele de pe fundul mării. Probabil, chiar crezi că îl vei fermeca pe prinț cu el, dar eu tocmai glasul tău ți-l cer drept plată. Vreau ceea ce ai tu mai frumos, în schimbul acestei băuturi de preț. Căci pentru ca să aibă efect, trebuie să pun în ea sânge de-al meu.

– Dar dacă-mi iei glasul, întrebă mica sirenă, ce-mi va mai rămâne?

– Nu știu… Fața ta frumoasă, spre exemplu, răspunse vrăjitoarea, mersul tău ușor și lin. Și, desigur, ochii tăi fermecători. Eh, eu zic că e de-ajuns ca să răpești inima unui om. Acum, haide! Fă-ți curaj! Scoate limba să ți-o tai și îți voi da de îndată băutura…

– Fie precum ceri! răspunse prințesa.

Vrăjitoarea îi tăie limba și biata copilă rămase mută.

Apoi vrăjitoarea puse căldarea pe foc, ca să fiarbă băutura fermecată.

– Bun lucru e curățenia, zise ea luând un mănunchi de vipere ca să curețe căldarea. Și făcându-și o tăietură pe piept, lăsă sângele ei negru să curgă în căldare.

De îndată apăru un fum gros, iar vrăjitoarea făcea fel de fel de figuri ciudate, îngrozitoare. În fiecare clipă, bătrâna arunca mereu câte ceva în căldare, iar când amestecul acesta începu a clocoti, se auzi un sunet întocmai ca gemetele de crocodil. Când fu gata băutura, părea că e apă limpede.

– Iat-o, zise vrăjitoarea, după ce-o turnă într-o sticluță. Dacă polipii vor umbla să te înhațe când vei trece prin pădurea mea, n-ai decât să le arunci o picătură din băutura asta și brațele lor se vor sparge în mii de bucăți.

Sfatul acesta însă nu îi folosi la nimic. Căci polipii, numai zărind băutura ce lucea ca o stea în mâna sirenei, se dadeau în lături, speriați. Astfel, mica sirenă trecu liniștită și prin pădure, și peste vâltorile zgomotoase.

Când ajunse la palatul tatălui ei, luminile din sala cea mare se stinseseră demult. De bună seamă că toată lumea dormea, iar ea nu îndrăzni să intre, să-i trezească. Mai ales că acum nici nu mai putea vorbi. I se frângea inima de durere la gândul că în curând avea să îi părăsească pentru totdeauna, dar se strecură în gradină, culese câte o floare din fiecare brazdă pentru surorile ei, trimise, din vârful degetelor, mii de sărutări palatului și se ridica deasupra apei.

Soarele nu răsărise încă atunci când ea văzu palatul prințului, luna lucea încă pe cerul senin. Așa că, mica sirenă se așeză pe mal și sorbi din băutură. Se simți de parcă o sabie ascuțită i-ar fi despicat trupul în două. Leșină de durere și rămase acolo, de parcă ar fi fost moartă.

Se deșteptă în junghiurile acelor dureri cumplite de-abia când soarele se ridicase deja mult deasupra mării. Iar înainte ei, ce să vezi, stătea chiar prințul care o privea uimit, cu ochii mari și negri. Mica sirenă își plecă privirea și văzu că nu mai avea coada de peste, ci două picioare albe și nespus de frumoase.

Ilustratie cu mica sirenaPrințul o întrebă, cine e și de unde vine, iar ea îl privi cu un aer blând și trist, fără să poată să-i spună ceva. Atunci, tânărul o luă de mână și o duse în palat.

Fiecare pas îi pricinuia dureri cumplite, întocmai cum îi spusese vrăjitoarea. Totuși, fiind la brațul prințului, ea urcă, ușoară ca un fulg, scara de marmură a palatului și toată lumea se minună de mersul ei lin și mlădios. De îndată ce ajunse în iatac, fu îmbrăcată în mătase, iar ochii tuturor o sorbeau și nu se mai săturau privind frumusețea ei nepământeană. Cu toate acestea ea rămânea tot mută.

Roabe îmbrăcate în aur și matase cântau în fata prințului vitejiile strămoșilor lui. Cântau frumos, iar prințul le lăuda, zâmbind gingașei copile.

„Dacă ar ști, își zicea ea în gând, ce glas am avut eu și mi l-am jertfit eu pentru el!”

Când încetară cântările, roabele dansară în sunetul unei muzici fermecătoare. Dar când începu să danseze mica sirenă, ridicându-și brațele-i albe și ținându-se numai în vârful picioarelor, aproape fără să atingă pământul, ochii ei vorbeau inimii mai bine decât cântecul roabelor.

De îndată, toți cei prezenți fură cuceriți de farmecul ei nespus, iar prințul porunci ca ea să nu-l mai părăsească niciodată. Și fu de acord ca ea să doarmă la ușa lui, pe o pernă de catifea. Lumea însă nici nu bănuia suferințele pe care le îndurase mica sirenă dansând.

A doua zi, prințul o îmbrăcă într-un costum de paj, pentru ca ea să-l poată urma și călare. Și străbătură astfel împreună pădurile înmiresmate și urcară munții înalți. Iar sirena râdea, deși numai ea știa cât de mult suferea.

Noaptea, când toată lumea dormea, sirena cobora pe ascuns, pe scara de marmura pâna la malul marii. Acolo își răcorea în apă rece picioarele care îi ardeau și toate amintirile copilariei o împresurau atunci.

Într-o noapte, își zări surorile ținându-se de mână și cântând cu atâta jale, încât mica sirenă nu se putu opri să le facă semne. Recunoscând-o, ele îi povestiră câtă amărăciune le pricinuise plecarea ei. De-atunci ele veniră acolo în fiecare noapte. O dată o aduseră chiar și pe bătrâna lor bunică, care nu mai scosese capul din mare de o mulțime de ani, și pe tatăl lor, regele mării, cu coroana lui de mărgean pe cap. Amândoi întindeau mâinile spre fata lor, dar nu îndrăzneau să se apropie de mal, cum făceau surorile acesteia.

Din zi în zi, prințul o iubea tot mai mult pe mica sirenă, dar o iubea ca pe un copil drăguț și bun, fără gând de însurătoare. Dar pentru ca ea să poată dobândi suflet nemuritor și să nu devină într-o zi spumă de mare, trebuia ca prințul s-o ia de soție.

„Nu mă iubești tu mai mult decât pe celelalte?” păreau să-l întrebe mereu ochii bietei copile.

– Negreșit, răspundea prințul, care îi înțelegea întrebarea. Tu ai inima mai bună decât toate celelalte la un loc. Tu îmi ești cea mai apropiată și semeni nespus de mult cu o fată pe care am văzut-o într-o zi, dar pe care nu cred c-am s-o mai revăd vreodată.

Aflându-mă pe-o corabie care s-a scufundat, am fost dus de valuri la țărm, lângă o mănăstire unde erau mai multe fete. Una dintre ele, cea mai tânără, m-a găsit pe mal și mi-a salvat viața. Deși n-am văzut-o de atunci, sunt sigur că niciodată nu voi mai putea iubi pe alta în afară de dânsa. Dar tu îi semeni aidoma și, uneori, ți locul acelei fete în sufletul meu.

„Doamne, își zise în gând mica sirenă, nici măcar nu bănuiește că eu sunt cea care l-a purtat pe valuri până la mânăstire, că eu sunt cea care l-am salvat. Alta e acum aceea pe care o iubește! Dar fata aceea e la mânăstire, nu iese niciodată de-acolo. Poate c-o va uita pentru mine, pentru mine care-l voi iubi și-i voi închina întreaga mea viață”.

– Prințul se însoară cu frumoasa fată a împăratului vecin! auzi sirena într-o bună zi. Chiar în aceste clipe se pregătește o corabie strălucitoare cu care vor pleca în pețit.

Vorbele auzite o făcură pe mica sirenă să zâmbească: ea cunoștea mai bine decât oricine gândurile prințului. Își aducea aminte ce-i spunea de fiecare dată când prindea ocazia: „Mă voi duce s-o văd pe prințesă numai pentru că părinții ei mi-o cer, dar niciodată nu mă vor putea sili s-o iau de soție. Nu pot s-o iubesc. Ea nu seamănă, ca și tine, cu tânăra de la mănăstire. Decât să mă însor cu dânsa, mai degrabă te-aș lua pe tine de soție, sărman copil găsit, cu ochi fermecători, cu toate că ești mută ca un pește.

Apoi, sărutând-o pe frunte, se îndreptară împreună spre corabia care îi aștepta.

– Sper să n-ai teamă de mare, scumpă copilă, îi zise el când erau pe corabia care îi ducea în împărăția vecină.

Apoi, prințul îi vorbi de furtuni și de marea înfuriată, de peștii ciudați și de tot ce găseau scufundătorii pe fundul acesteia. Vorbele lui o făceau să zâmbească.

Căci cine cunoștea fundul mării mai bine decât dânsa? La lumina lunii, pe când ceilalți dormeau, ea, sezând pe marginea corabiei, își adâncea privirea în apa străvezie. Uneori, i se părea chiar că zărește palatul tatălui ei și pe bătrâna ei bunică cum își țin ochii ațintiți spre corabie. Într-o noapte își văzu surorile, cum o priveau cu mâhnire, frângându-și mâinile. Mica sirenă le chemă făcându-le semne și își dădu silința să le facă a înțelege că totul mergea bine. Chiar în acea clipă însă se apropie de dânsa un marinar, iar surorile ei se speriară și coborâră în adâncuri, lasându-l să creadă că n-a văzut decât spuma mării.

În ziua următoare, corabia sosi la cetatea împăratului vecin. Toate clopotele începură să bată, vestind apropierea oaspeților, iar soldații se puseră în rând cu steagurile desfășurate și cu armele strălucind în bătaia soarelui. Din acele clipe, fiecare zi deveni una de sărbătoare, balurile și petrecerile se ținură lanț. Numai prințesa nu ajunsese încă de la mânăstire, unde se zicea că ar fi fost trimisă să învețe toate îndatoririle împărătești. După scurtă vreme însă, sosi și dânsa.

Mica sirenă era foarte nerăbdătoare să vadă cât de frumoasă era prințesa. Și nu trecu mult că, iată, i se îndeplinise dorința. Fu nevoită să recunoască până și ea că niciodată nu îi fusese dat să vadă un chip mai frumos decât al prințesei, o față mai albă și mai curată ori niște ochi mai adânci și mai întunecați decât ai fetei.

– Tu ești! striga prințul de îndată ce o zări. Tu ești cea care m-a scăpat de la moarte acolo, pe țărm.

Și o strânse de îndată în brațe pe logodnica lui, care se înroșise toată. Sunt atât de fericit! Sunt prea fericit! zise atunci prințul, întorcându-se spre mica sirena. Dorința mea cea mai vie s-a împlinit! Iar tu vei împărtăși fericirea mea, căci tu ții la mine mai mult decât toți ceilalți!…

Copila mării sărută mâna prințului, cu toate că-și simțea inima zdrobită. Știa că în ziua nunții celui pe care îl iubea cel mai mult pe lume, ea trebuia să moară și să se prefacă în spumă.

Veselia domnea în întreg ținutul. Crainicii vestiră logodna pretutindeni, în sunet de trâmbițe. În biserica cea mare preoții legănau cădelnițele, iar cei doi logodnici, ținându-se de mână, primiră binecuvântarea marelui preot. Îmbrăcată în aur și mătase, mica sirenă era de față la cununie, dar urechile ei nu auzeau cântările și ochii ei nu vedeau sfânta slujbă. Nu se gândea decât la moartea ei apropiata și la tot ce pierduse ea în lumea asta.

În seara aceea, cei doi tineri se îmbarcară pe corabie. Tunurile bubuiau, steagurile fâlfaiau, iar în mijlocul corăbiei se așezase un cort împărătesc de purpură și de aur, unde se pregătise un pat măreț. Pânzele se umflară, iar corabia lunecă lin pe marea liniștită.

Când se apropie noaptea, se aprinseră felinare de toate culorile, iar marinarii începură să danseze pe punte cu veselie. Mica sirenă își aminti atunci de seara în care, pentru întâia oară, îi fu dat să vadă lumea oamenilor. Se prinse și ea în dans, zburând cum zboară rândunica, încât îi uimi pe toți cu dansul ei nemaiîntâlnit. Era cu neputință însă să le spună ce se petrecea în inima ei. Pe când dansa, ea se gândea la acela pentru care își părăsise rudele și lumea, la cel pentru care își jertfise glasul fermecător, și suferise chinuri nemaipomenite. Aceasta era cea din urma noapte când mai respira același aer cu el, când mai privea marea adânca ori cerul înstelat. Noapte veșnică, noapte fără vise o aștepta, fiindcă nu avea suflet nemuritor. Dansul de pe corabie ținu până la miezul nopții, iar ea dansa și râdea cu moartea în suflet.

Apoi, prințul și prințesa se retraseră în cortul lor și totul se cufundă în tăcere. Pe punte, în picioare, rămase numai marinarul care era la cârmă. Mica sirenă, rezemată cu brațele ei albe pe bordul corabiei se uită spre răsărit unde se iveau zorile. Ea știa că prima rază de soare o va ucide, dar nu îi mai păsa.

Deodată însă surorile ei ieșiră din mare, albe ca și dânsa, dar fără părul lor lung care odinioară le fâlfâia în vânt. Acum nu îl mai aveau, și-l tăiaseră.

– L-am dat vrăjitoarei, îi ziseră ele, pentru ca să-ți vină în ajutor și să nu mori în dimineața asta. Ea ne-a dat cuțitul acesta. Vezi ce ascuțit e? Înainte de a răsări soarele, trebuie să îl împlânți în inima prințului. Și când sângele lui cald va curge pe picioarele tale, atunci ele se vor uni și se vor preschimba într-o coada de pește. Vei fi iar sirenă și vei putea coborî în apă cu noi. Iar de murit nu vei muri decât peste trei sute de ani. De-abia atunci te vei preface în spuma mării! Dar grăbește-te, căci în clipa în care soarele va răsări, unul dintre voi trebuie să moară. Ucide-l și vino cu noi! Vezi dunga aceea roșie din fața noastră? E soarele care e pe cale să răsară! Peste câteva clipe soarele se va ivi și totul va fi sfârșit pentru tine.

Apoi, oftând adânc, se scufundară în valuri. Mica sirenă dădu la o parte perdeaua de la cort și văzu pe tinerii prinți adormiți. Ea se apropie încetișor de dânșii, se aplecă și puse o sărutare pe fruntea celui pe care îl iubise atât de mult. Apoi întorcându-și privirile spre răsărit, se uită când la cuțitul tăios, când la frumosul prinț, ce rostea în vis numele soției lui. Ridică arma cu o mână tremurătoare, dar cuțitul îi căzu din mână. Mica sirenă se mai uită încă o dată la prinț și se aruncă-n mare, unde-și simți corpul transformându-se în spumă.

Ilustratie cu mica sirenaÎn aceeași clipă, soarele ieși din valuri. Razele-i calde și binefăcătoare cădeau pe spuma rece, dar mica sirenă nu se simtea încă nimicită. Ea văzu soarele strălucind și mai văzu cum pe deasupra ei pluteau mii de ființe străvezii din lumile cerești. Glasurile lor cântau atât de dulce și atât de tainic, încât nicio ureche omenească n-ar fi fost în stare să le audă. Tot astfel cum niciun ochi pământesc nu le-ar fi putut vedea. Copila mării băgă de seamă că și ea avea acum un trup asemeni acelor ființe și că încet, încet, se reîntrupa din spumă.

– Unde sunt? întrebă ea cu un glas în care nu mai era nimic pamântesc.

– Între fiicele cerului, răspunseră celelalte. Sirenele nu au suflet nemuritor și nici nu îl pot dobândi decât prin iubirea unui om. Veșnicia vieții lor atârnă de puterea altuia. La fel ca și sirenele, nici fetele văzduhului nu au suflet nemuritor, dar ele îl pot dobândi prin faptele lor bune. Noi zburăm în țările calde, unde aerul otrăvit omoară oameni și le ducem răcoarea binefăcătoare. Tot noi răspândim în aer miresmele florilor. Pe oriunde trecem răspândim numai sănătate și voie bună. Și numai după ce facem bine vreme de trei sute de ani, dobândim sufletul nemuritor și putem să ne bucurăm și noi de veșnica fericire omenească. Biată mică sirenă, tu ai făcut din toata inima aceleași sforțări ca și noi. Ca și noi ai suferit și ai ieșit învingătoare din toate încercările. Și acum iată că te-ai ridicat până-n lumea Duhurilor cerului, unde nu mai depinde decât de tine ca să poți dobândi, după trei sute de ani, mult-râvnitul suflet nemuritor prin faptele tale bune.

Mica sirenă își ridică brațele spre cer și simți pentru întâia oara că i se umplură ochii de lacrimi.

Zgomote de veselie se auziră din nou pe corabie, sirena îl văzu pe prinț și pe frumoasa lui soție cum priveau cu duioșie spuma mării, ca și cum ar fi știut că ea se aruncase în valuri. Nevăzută, ea sărută fruntea prințesei, îl mângâie pe prinț, după care se înălță împreună cu fiicele cerului în norul trandafiriu care trecea pe cer.

Portretul autorului

(1805-1875) este unul dintre cei mai cunoscuți și mai citiți autori de basme. Poveștile respectabilului scriitor danez au fost traduse în peste 150 de limbi.

Alte pagini semnate de Hans Christian Andersen pe Tărâmul lui Andilandi.

2 comentarii la “Mica sirenă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *