Categorii Basme și povești

Scufița Roșie

de Jacob și Wilhelm Grimm

A fost odată ca niciodată o fetiță cuminte și drăgălașă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu știa ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiță din catifea roșie și, pentru că îi stătea foarte bine, fetița nu mai dori să se despartă de scufița ei. Așa că, de atunci, oamenii o numiră Scufița Roșie.

Într-o zi, mama ei o chemă și îi zise:

– Draga mea, bunica ta e bolnavă. Ia coșulețul acesta în care am pus o bucată de cozonac și o sticlă cu vin și du-i-le degrabă ca să se întremeze. Dar vezi să nu te abați de la cărare. Ține drumul drept, căci numai așa vei putea ajunge repede la casa bunicii.

– Așa am să fac! răspunse Scufița Roșie.

Scufita RosieBunica locuia departe, într-o pădure deasă, cam la vreo jumătate de ceas de sat. De cum intră Scufița Roșie în codru, îi și ieși lupul înainte, barându-i calea.

– O zi bună, Scufiță Roșie! îi spuse dihania.

– Mulțumesc la fel, lupule! îi răspunse politicoasă fetița, care nu știa încă cu ce lighioană rea avea de-a face.

– Încotro așa grăbită, Scufiță Roșie?

– Până la bunicuța! Îi duc niște cozonac și o sticlă cu vin, că e bolnavă și slăbită! zise fetița, arătându-i lupului bunătățile din coș.

– Da’ unde stă bunicuța ta, Scufițo?

– Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas de mers. Cum ajungi sub cei trei stejari – îi știi doar – ai și dat de casa ei, îi explică Scufița Roșie.

Lupul își zise atunci în sinea lui: „Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi fetița asta! Mult mai fragedă decât bătrâna! Dar eu trebuie să fac în așa fel încât să le înhaț pe amândouă!”

Lupul merse o bucată de vreme alături de fetiță, apoi începu să îi spună cu glas prefăcut:

– Scufiță Roșie, ia uite ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Și tu nici nu le iei în seamă! Nu auzi nici cât de frumos cântă păsărelele! Așa de serioasă pășești pe drum, de parcă te-ai duce la școală, când e atât de plăcut să hoinărești și să zburzi prin pădure.

Atunci Scufița Roșie ridică privirea, și când văzu cât de frumoasă era într-adevăr pădurea, își zise în sinea ei: „N-am să întârzi prea tare dacă am să-i culeg bunicii și un buchet de flori proaspete! Cu siguranță are să se bucure!”

Așa că Scufița Roșie se abătu de la drum și începu să culeagă flori, afundându-se tot mai adânc în pădure. Între timp, lupul ajunse la casa bunicii și bătu la ușă.

– Cine e acolo? întrebă bătrâna.

– Sunt eu, Scufița Roșie! zise lupul, cu glas prefăcut.

– Apasă pe clanță și intră! spuse încrezătoare bunica.

Zis și făcut! Lupul apăsă pe clanță, deschise ușa și se repezi spre patul bunicii și, fără să scoată o vorbă, o înghiți. Apoi se îmbrăcă într-o pijama de-a ei, își puse pe cap una dintre bonetele bătrânei, trase perdelele și se cuibări în așternut.

Între timp, Scufița Roșie culese atât de multe flori că de-abia le mai putea duce. Își aminti într-un sfârșit și de bunica și porni degrabă spre căsuța din pădure.

Găsi ușa casei întredeschisă și de îndată ce intră în odaie, Scufița Roșie fu cuprinsă de neliniște. Se apropie de pat și trase perdelele la o parte. Bunicuța avea o înfățișare atât de ciudată încât, după ce o salută, fetița întrebă de îndată:

– Vai, bunicuțo, de ce ai urechile așa de mari?

– Ca să te pot auzi mai bine.

– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai ochii așa de mari?

– Ca să te pot vedea mai bine.

– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai mâinile așa de mari?

– Ca să te pot îmbrățișa mai bine.

– Da’, bunicuțo, de ce ai o gură atât de mare?

– Ca să te pot mânca mai bine!

Lupul nu apucă să sfârșească ultimul cuvânt, că și sări jos din pat și o înghiți pe biata Scufiță Roșie. Apoi, după ce-și potoli astfel foamea, adormi numaidecât și începu să sforăie de se cutremurau pereții.

Desen cu un lup satul

Ghinionul lui fu acela că tocmai atunci se întâmplă să treacă prin preajmă vânătorul. „Măi, da’ tare mai sforăie bătrâna! Dacă i-o fi rău, cumva?” zise acesta și intră în casă. Însă, în pat îl zări pe lup.

– Ei drăcie, nu-mi închipuiam că am să te găsesc aici, pungaș bătrân! șopti vânătorul, privindu-l pe lup. De când te caut!

Își puse pușca la ochi și vru să tragă, dar chiar în clipa aceea se gândi: „Dacă lupul a înghițit-o pe bătrână? Poate mai am timp s-o scap!”

Așa că lăsă pușca încetișor la o parte și luă din raniță un foarfece mare, cu care începu să taie burta lupului. De-abia ce făcu vreo două tăieturi că se și văzu scufița cea roșie a fetiței.

– Vai ce spaimă am tras! Ce întuneric era în burta lupului! zise Scufița Roșie de îndată ce ieși afară.

După aceea, au scos-o împreună și pe bunicuță. Era încă în viață, biata de ea, dar de-abia mai sufla. La îndemnul vânătorului, Scufița Roșie adună degrabă niște pietroaie și umplură cu ele burta lupului. Apoi vânătorul o cusu la loc, cu grijă, și se ascunseră deoparte.

Când se trezi, lupul încercă s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuși la pământ și muri.

Cei trei nu-și mai încăpură în piele de bucurie, iar Scufița Roșie se gândi în sinea ei: „De-acum înainte am să ascult povețele mamei. N-am să mă mai abat niciodată de la drum, când o fi să mai merg singură prin pădure!”

Descărcați povestea în format PDF
5 pagini A4
2 ilustrații color
260 KB

Portretul autorului

reprezintă cel mai cunoscut cuplu de autori de povești pentru copii. Jacob (1785-1863) a fost filolog și jurist, asemenea fratelui său mai mic, Wilhelm (1786-1859).

Alte pagini semnate de Jacob și Wilhelm Grimm pe Tărâmul lui Andilandi.

1 comentariu la “Scufița Roșie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *