Categorii Versuri nemuritoare

Șoarecele și pisica

de Grigore Alexandrescu

Un șoarece de neam, și anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Și care în sfârșit, după un nobil plan,
Petrecea retras într-un vechi parmazan,
Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că
domnul Raton îndată s-a gândit
Să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
Cu capu’ între urechi, cu un aer de sfânt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?”

– „Binele șoricesc cât de mult îl doresc
Și cât îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!
Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,
Și că aveți cuvânt să vă plângeți de ei;
Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor.

Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc”.
La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
Văzând că Dumnezeu de martor e luat,
Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni
Cu neamul șoricesc a se-mprieteni.

Îi duse pe la toți, și îl înfățișă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri și veselii!
Căci șoarecii cred mult la fizionomii,
Ș-a acestui străin atâta de cinstit
Nu le înfățișa nimic de bănuit.

Dar într-o zi, când toți îi deteră un bal,
După ce refuză și limbi și cașcaval,
Zicând că e în post și nu poate mânca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa.
Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat!
Pe câți gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit,
E omul ipocrit.

Portretul autorului

(1810-1885) este La Fontaine-ul nostru. E drept, a sosit două secole mai târziu decât francezul, dar fabulele lui Alexandrescu nu sunt nici mai puțin savuroase, nici mai puțin adevărate decât cele ale distinsului său precursor.

Alte pagini semnate de Grigore Alexandrescu pe Tărâmul lui Andilandi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *