Teatrul. Prima iubire
Sînziana Popescu s-a născut în 25 ianuarie 1972, la Târgu
Mureş, într-o familie de actori. La testul cu obiecte, "organizat" de părinţi
la prima ei aniversare, pune mâna pe stilou şi pe bani. De stilou se mai
agaţă şi astăzi, banii nu i-a găsit încă.
La onorabila vârstă de trei ani, este înscrisă la grădiniţa
de lângă maternitatea veche (al cărei număr îmi scapă), unde
cucereşte inimile tuturor. Ale colegilor, pe care îi invită mereu la
spectacolele părinţilor, de cele mai multe ori fără ştirea
acestora, ale îngrijitoarelor, cărora le dăruieşte cu generozitate
pacheţelul ei de mâncare sau a educatoarei, căreia îi promite sistematic
cafea din podul părinţilor. Nu fiindcă părinţii ei, nu foarte
avuţi de altfel, ar fi deţinut asemenea comori sau măcar vreun pod,
în acele vremuri de tristă amintire, ci pentru că de fiecare dată
când îi cerea ceva mamei, Anei i se răspundea invariabil în acelaşi
mod: "De unde vrei să-ţi dau? Din pod?"
Are mare şansă să-şi trăiască copilăria în teatru
- la repetiţii, avanpremiere, pitită în arlechin, alături de maestrul
de lumini sau făcând "asistenţă" pentru câte un mare regizor, de
care avea să-şi amintească cu plăcere ani mai târziu. Dacă
vreunul dintre actorii prezenţi la repetiţie îi vedea gentuţa de
grădiniţă ori, mai apoi, ghiozdănelul, trântit pe undeva prin
sala de spectacol, era semn bun. Însemna că Sînziana era printre ei şi
că de undeva - niciodată nu puteai şti de unde! - îi urmărea
cu mare atenţie. Le număra replicile, le urmărea intonaţia,
mişcarea scenică sau calitatea comunicării cu partenerul, precum
şi multe altele.
După terminarea spectacolului ori a repetiţiei, se întâmpla ceva care-i
îndemna pe toţi participanţii la actul artistic să-i spună cu
năduf: "Tu, Ana, critic ai să te faci!" Asta fiindcă Sînziana, numită
şi Ana ori Anuţa în acea perioadă, îi aştepta după repetiţie
să le spună: "din rândul 10 nu se aude ce spui", "iar ai uitat cutare
replică", "ţi-ai lăsat geanta în scenă", "n-ai mutat fotoliul,
aşa cum ţi-a spus nenea Harag" şi câte şi mai câte asemenea.
Iar acestea, deşi poate vă vine greu să credeţi, erau zile fericite,
senine. În altele, se întâmpla ca numita Ana să cadă în cap din lojă,
în timpul vreunei repetiţii, să se curenteze la camera de lumini, să
strice diverse pălării sau rochii, sub privirile indulgente ale cabinierei
ori să se piardă prin staţiune, atunci când părinţii făceau
greşeala s-o ia cu ei în turneu, la mare.
Astăzi se poate lăuda că face parte din acea categorie de fericiţi
care, atunci când simt nevoia să dispară, "au unde fugi de acasă".
Cum, unde?... La teatru!
Prietenii. Raţiunea
unei existenţe cuminţi
Ana leagă nenumărate prietenii la grădiniţă şi, mai târziu, la şcoală. Se împrieteneşte cu fraţii Căpâlnă (Radu, Mihai şi Andreea, zisă şi Vavi), după soba cărora rămâne fixată la un moment dat, la finele unui joc de-a v-aţi ascunselea, şi nu mai poate ieşi multă vreme de acolo. În aceeaşi familie minunată serveşte regulat şi prânzul după fiecare zi de grădiniţă, spre exasperarea părinţilor.
Tot în aceea vreme leagă o strânsă amiciţie cu Dana Florea, pe care o ascunde în dulap după ce se întorc de la săniuş şi o uită acolo. Noroc cu căţeluşa tekel a familiei, Cora, care o descoperă pe nefericită, zăcând pe jumătate asfixiată în dulapul cu pricina, cu o cutie de bomboane de ciocolată în mână.
Apoi, o dată cu mutarea la etajul zece al blocului nr. 1 din Piaţa Teatrului, Sînziana îşi întemeiază propria trupă de prieteni, compusă din: Cristi Voinea, fraţii Florea ("Dana din dulap" şi fratele ei mai mare Adrian), Carmen şi Corneluş, Cristi Vântu. Şi, era să uit!... Şi Ştefan, băieţelul slăbuţ, palid şi pistruiat, despre care autoarea nu are decât amintiri plăcute. Una dintre aceste amintiri este legată de cea mai zdravănă bătaie pe care a aplicat-o vreodată unui băiat.
Cea mai însemnată şi mai lungă dintre prietenii însă avea să vină în prima zi de şcoală. Fiind catalogată drept foarte neastâmpărată de către "tovarăşa", din motive care-mi scapă, Sînziana este pusă în bancă cu o fetiţă mică, bruneţică, tunsă saxon şi deranjant de cuminte, numită Adina Lupea. Pentru a se îmblânzi, desigur. În ciuda acestor amănunte oarecum supărătoare, Ana o îndrăgeşte de îndată pe fetiţa cu păr de abanos, care semăna teribil de mult cu una dintre păpuşile ei chinezeşti. Iar atunci când Sînziana află că fetiţa cu pricina, într-un mod cu totul misterios, era cuminte doar la şcoală, o îndrăgeşte şi mai tare. Era semn bun, Adina nu era bolnavă! Dimpotrivă! Se putea spune că avea un stil original de a lupta împotriva rutinei, a conservatorismului sau obtuzităţii, care bântuie nu de puţine ori minţile celor care au avut ghinionul să crească.
De atunci, cele două fetiţe au rămas nedespărţite, deşi viaţa le-a separat în repetate rânduri: când Ana locuia în Târgu Mureş, Adina se lupta cu facultatea de matematică din Bucureşti, când Ana s-a căsătorit şi s-a mutat în Bucureşti, la scurt timp Adina a plecat în Toronto. S-au certat de multe ori pe diverse teme: politice - Sînziana a fost mereu într-o dungă, Adina nu; amoroase - Sînziana nu l-a plăcut niciodată pe prietenul Adinei, matematicianul-filozof Gilbert. Cu toate acestea au rămas prietene, şi încă îşi mai scriu... mailuri.
Întunecaţii ani de şcoală, dacă îmi e permis să-i numesc astfel, petrecuţi între zidurile generoase ale Liceului Alexandru Papiu Ilarian din localitate, poreclit de către elevi "Bastilia", au fost luminaţi pe alocuri de multe alte prietenii: cu Graţiela Pastor, tartora clubului de modelaj în lut, "Phoenix", din care şi Sînziana a făcut parte, Cristina Blaga şi Simona Ignat, care pentru scurtă vreme i-au devenit colege de bancă, înlocuind-o pe Adina care ajunsese în altă clasă.
În timpul pierdut în facultate, Sînziana o cunoaşte şi se împrieteneşte brusc cu Ada Milea - care pierdea şi ea vremea în acelaşi oraş, dar la altă facultate. Despre prima lor întâlnire Sînziana nu-şi mai aminteşte decât întrebare Adei "Îţi place Jack Nicholson?" şi răspunsul ei "Da!".
Astăzi pe lista prietenilor Sînzienei Popescu au mai apărut două nume importante: Dan (soţul) şi Matei (fiul).
Scrisul. O boală
de care nu s-a vindecat încă
Boala are un debut insidios şi oarecum tardiv. Sînziana primeşte prima recunoaştere oficială a presupusului ei talent de-abia la 21 de ani, când i se înmânează un premiu pentru scenariul "Visul". După scenariul cu pricina se montează un filmuleţ care e difuzat în cadrul emisiunii "Abracadabra", la TVR 1. La puţin timp după difuzarea pe post a filmului, producătorii nu-i mai răspund la telefon şi nu-i mai dau nimic de scris.
Astfel, cariera literară a Sînzienei Popescu pare să se apropie cu paşi repezi de un sfârşit prematur. Altfel spus, e la un pas de vindecare.
Boala ei s-a dovedit a fi însă incurabilă. Sînziana începe să scrie teatru pentru copii de toate dimensiunile - mici, medii şi mari, scurt-metraje şi scenarii pentru părinţii lor (pe bani grei şi cu regrete eterne) şi, nu în ultimul rând, romane de aventuri pentru prichindeii mai mari şi mai înţelepţi.
În acea perioadă este premiată la ediţia a III-a a Festivalului Naţional de Dramaturgie "Camil Petrescu" pentru textul "Viaţa ca o poveste". Cu această ocazie are marea şansă să se zgâiască, cu neţărmurită admiraţie, la dramaturgii pe care ea îi cunoscuse doar prin intermediul operelor lor - Iosif Naghiu, Dumitru Radu Popescu, Alecu Popovici şi de a da interviuri televizate în care e tăiată atât de adânc încât nu se mai înţelege nimic din ce spune, dar i se filmează cu insistenţă picioarele.
Textul "Viaţa ca o poveste" e montat în premieră absolută pe scena Teatrului Naţional din Târgu Mureş şi (re)montat la Radio România Actualităţi, cu mulţi ani după. Autoarea le va păstra o vie amintire ambelor distribuţii şi o recunoştinţă eternă regizorului Mihai Lungeanu, care a reuşit să transforme acel text într-un spectacol radiofonic de succes. Motiv pentru care, autoarea nu-l iartă şi îi mai dă două... texte: "Domnul de Ciocolată" şi "Iubirea unui Iceberg". Atât textul pentru copii pofticioşi "Domnul de Ciocolată", cât şi cel pentru copii întârziaţi (adulţi) "Iubirea unui Iceberg" au şansa să se transforme în spectacole de succes.
Cel mai mare succes pe calea undelor (cel puţin deocamdată) e înregistrat cu spectacolul pentru copii trişti "Alunecând într-o prună", în regia lui Mircea Albulescu şi interpretarea de excepţie a Dorinei Chiriac.
Astăzi, Sînziana Popescu publică la Editura LiterNet romanul de aventuri "Andilandi. Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm". Întrucât n-a murit încă, s-ar putea să apuce să publice şi volumele doi şi trei ale seriei. Liniştiţi-vă, nu sunt decât trei!
Studii. Pe cât de laborioase,
pe atât de inutile
În anul de graţie 1997 termină cu greu, dar cu brio, facultatea de medicină. De ce? Doar Dumnezeu şi mama pot şti!...
Cei care m-au încurajat să scriu.
Urmăriţi-i, prindeţi-i, arestaţi-i!
Mătuşa mea din partea mamei, Rodica Băiţan (regizor). Celor care se căznesc să scrie, dar n-au o asemenea mătuşă - mereu tânără şi frumoasă, foarte cultă, fără copii sau alte obligaţii, de un nonconformism debordant şi molipsitor, le recomand să-şi cumpere una.
Mulţumesc, Rodi!
Sora mea mai mică, Ioana Smara Popescu (scenografă), deţinătoare a unui număr impresionant de chemări alintătoare (numite de către răuvoitori porecle), despre care însă nu vă pot spune nimic, fiindcă m-ar omorî posesoarea şi ar fi mare păcat. Pentru literatura română, desigur. Ioana a fost cea care a suportat cu stoicism primele creaţii ale autoare, fiind testată în felul următor: i se citea alternativ din Daniil Harms şi din capodoperele rubedeniei debutante. Dacă Ioana râdea la cele din urmă, măcar cu jumătate din entuziasmul cu care o făcea mereu la lectura primelor, scrierile Sînzienei Popescu erau declarate valide.
Mulţumesc Ioana... cercelata... :)) (Nu spun, fii liniştită!)
O contribuţie fundamentală în procesul de susţinere al tinerei autoare l-a avut şi Ştefan Sobotcka (sper că i-am scris corect numele!...). Da, nimeni altul decât prietenul bătut din copilărie, regăsit după ani mulţi şi grei, într-o formă ceva mai puţin agreabilă decât cea de altă dată, dar mult mai utilă. Nu vă gândiţi la tâmpenii, fiindcă nu s-a întâmplat nimic... grav între ei! Atâta doar că în acea perioadă, a regăsirii absolute, el era un tânăr scriitor "care promitea", iar ea era o "tânără speranţă a medicinii româneşti", care promitea şi ea, bineînţeles. Nici unul dintre ei nu s-a ţinut însă de promisiune: el nu mai scrie, ci traduce operele altora în, şi din limba germană, iar ea nu mai practică medicina, dar s-a apucat de scris.
Mulţumesc, Ştefane!
Soţul meu, Dan Mihu (scriitor şi el). A fost lăsat aproape ultimul pe lista împricinaţilor dintr-un singur motiv: el e capul răutăţilor. "Il capo di tutti capi", cel care a încurajat autoarea în cele mai negre clipe de deznădejde, când nimeni nu deschidea plicurile trimise de ea pe la diverse edituri ori concursuri, care şi-a pus la bătaie puţinele cunoştinţe decente pe care le avea în Uniunea scriitorilor (intoxicându-le cu scrierile soţiei) şi, nu în ultimul rând, cel care a convins-o că literatura virtuală e literatura viitorului. Altfel, cu siguranţă, romanul "Andilandi. Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm" n-ar fi văzut niciodată lumina monitorului într-o formulă atât de fericită.
Mulţumesc, Dane!
Doamna Ileana Berlogea (critic literar) a fost cea care i-a oferit autoarei una dintre cele mai mari dovezi că e pe drumul cel bun: la concursul organizat de Radio România Actualităţi, în calitate de preşedintă a juriului, insistă pentru dubla premiere a Sînzienei Popescu. Autoarea primeşte atunci premiul întâi la secţiunea de teatru pentru copii, cu textul "Alunecând într-o prună" şi premiul al treilea la secţiunea de teatru pentru adulţi, cu textul "Iubirea unui iceberg", golind astfel, spre disperarea organizatorilor, puşculiţa radioului.
Mulţumesc, doamnă, oriunde sunteţi acum!
Merită să trăieşti pentru...
cei dragi ţie
prietenii adevăraţi
cărţile lui J.M. Barrie şi ale lui Gabriel Garcia Marquez
desenele lui Disney şi teatrul lui Pirandello
tortul de ciocolată cu frişcă şi îngheţata de fistic
valurile mării
aprecierea mamei şi dragostea propriului copil
Nu merită să te oboseşti pentru...
diplome
cariere, funcţii şi onoruri
laudele şefilor ori stima celor din jurul tău
