Categorii Mărul de aur

Mortul viu la hotarul dintre viață și moarte

de Emilia Tomescu

De-a lungul istoriei, pretutindeni în lume, imaginarul morții și al destinului morților se exprimă și capătă formă în cele mai diverse moduri: de la simplul vis la viziunea extatică, de la puterea șamanilor în transă de a călători în lumea de dincolo la aceea a ființelor de excepție precum sfinții, care învie morții sau vindecă, de la cultul strămoșilor la ședințele contemporane de spiritism și de la experiența necromanților de odinioară la aceea actuală, a martorilor unor apariții neașteptate ale defuncților…

Indiferent de natura locurilor în care îi așează moartea, de oriunde se crede că ei s-ar mai putea manifesta, ceea ce numim în mod obișnuit „credința în strigoi” este prezentă pretutindeni, deci și la noi. Și, din imaginarul morții, ea este forma care ne interesează. [1]
Aparițiile de fantome, stafii, strigoi și alte spirite aparțin unei lungi tradiții de credințe care se sprijină pe doi parametri: pe de o parte pe postulatul nemuririi sufletului, iar pe de alta parte pe un corpus de povestiri de experiențe care fac dovada acestui postulat. Folclorul fantomei, stafiei, strigoiului trebuie văzut ca o credință vie, complexă, difuză și actuală, bazată pe evidența empirică nu numai a unei lungi tradiții de povestiri autentice, ci mai ales a unor experiențe trăite aici și acum, cărora nimic nu ne autorizează să le negăm realitatea, oricare ar fi natura lor. [2] Avem de a face cu o formă de cult al morților.


Abstract

The tradition of the living dead or the undead is still present in the villages of Romania. It comes from long ago and represents part of the cult of the ancestors. The „strigoi” or „moroi” as they are called, cannot die properly. They are punished not to find rest because of breaking moral rules. As a result, they come back and trouble their relatives (by causing sickness or even death) as long as their body is not found. The ritual used to solve the case of such a spirit consists of finding the grave of the living-dead with the help of an animal – usually a horse – that has to jump over it. When the animal refuses to jump, the relatives are sure the grave belongs to the one they are looking for. The next step is to dig up the corpse and take it out, cut it, take its heart and burn it – usually drinking its ashes in the family. Then the corpse is cut into pieces or taken out of the village and buried somewhere else, out of the border of the cosmos represented by the village.

The belief in the immortality of the soul is at the basis of this tradition. It is mixed with the belief in the ethical component of our life. This tradition also includes the belief in the multiple plans of Reality and, of course, as a consequence, the multiple ways of perceiving them. The very modern theory of the included „third” is also present in such archaic mentality – part of the heritage that our people has preserved from its ancestors. The pagan elements are mixed with the Christian ones in a coherent and complex set of the liminal rituals.

We live in the 3rd millennium and modern science speaks about multiple kinds of logic. The traditional mentality reflects one or more of such levels.

 


Niciunde morții nu încetează cu totul să existe, niciunde moartea, distrugând o viață, nu șterge amintirea acestei vieți din memorie… De altfel moartea nu distruge, ea încheie pur și simplu ceva. La fel cum corpul fizic nu dispare, ci se integrează în ceea ce îi supraviețuiește (pământ, apă, cenușă), amintirea celui plecat rămâne în memoria familiei, a comunității în care a trăit. Un om nu dispare fiindcă a murit: contactul cu el se păstrează deoarece „moartea unei singure persoane nu formează un singur eveniment, ci tot atâtea evenimente diferite câte relații avea defunctul; tovarășul de viață, rudele, fiecare dintre copii, fiecare prieten, dușman poate, tot atâtea legaturi originale și unice rupte în aceeași clipă…” [3]

Misterul legăturii se adaugă misterului ființei. Deci ceea ce rămâne este legătura – de aici încolo, ea predomină în felul în care ne raportăm la cei morți, plecați, la fantome, strigoi, stafii. Dintre fantomele sau spiritele prezentului, morții buni, spiritele bune, cele ale membrilor familiei și ale apropiaților sunt figurile supranaturale cele mai acceptate. Aceste spirite bune care se reîntorc pur și simplu din afecțiune, sunt asimilate cu un anumit mod de a muri, fără zbucium, fără teamă. „Moartea nu-l ia pe înțelept pe nepregătite, el este mereu gata de plecare.” [4]

Pe de altă parte, fantomele zbuciumate aparțin celor morți prea timpuriu și fără de veste, în general în urma încălcării unor norme. În tradiția românească, alături de strigoi care pot fi vii sau morți, lista duhurilor, a spiritelor neliniștite, care se manifestă în lumea noastră și care au efect malefic asupra celui care le întâlnește, este lungă și bogată în nuanțe cuprinzând: strigoiul, strigoaica, șișcoiul, moroiul – moroaica, muroaica, vârcolacul, cel-rău, vampirul, strigonul, strigoana, strigele, moroanele, vidma, crâsnicul, Mama Pădurii, Moșul-Codrului, Samca, Zmeul, Zburătorul, Stafia, Brehnele, Ielele ș.a.

Strigoiul face parte din acest grup de spirite supranaturale și acționează în registrul maleficului. El denumește un duh rău întrupat în omul viu sau mort în urma încălcarii unor norme. „Cine face rău pe lumea asta, rău găsește pe lumea cealaltă.”[5] Dacă în viață a fost agresiv, dupa moarte devine agresiv și deoache, omoară mai întâi neamurile și apoi și străini. Trecerea hotarului dintre viață și moarte este continuă până la distrugerea strigoiului.

O vedere cu manastirea Gura Humorului

Strigoii vii se recunosc dupa anumite însușiri sau semne: își părăsesc trupul noaptea și fac rele, „blăstămății”, împreună cu duhurile rele; deoache; nu suportă usturoiul, ceapa și tămâia; în preajma Sfântului Andrei dorm afară, au coadă, provoacă secetă, inundații și alte neajunsuri și pagube. Strigoii morți produc și ei rautăți și pagube deoarece duhul rău intră în ei. Ei reprezintă categoria celor ce „nu mor bine”. Dintre măsurile de prevedere pentru împiedicarea transformării în strigoi amintim: astuparea orificiilor cu tămâie, pietricele, mei, usturoi etc. Pentru ca să nu mai poată răsufla, „să nu mai poată auzi sfaturile Necuratului, să nu mai vadă pe Diavol, să nu mai poată spune Diavolului numele neamurilor sale”. [6] De asemenea, li se leagă picioarele, li se înțeapă inima etc. Aceste măsuri au în vedere împiedicarea mortului de a mânca inimile oamenilor, provocându-le moartea. Strigoii morți devin activi trecând din moarte la viață, în timpul nopții, mai ales când este lună nouă. Activitatea malefică a strigoilor morți poate să înceapă după 9 zile, 40 zile, 6 luni, 7 ani de la deces în timp ce strigoii vii sunt activi oricând. Strigoii acționează de obicei în grup – se bat, dansează, atacă. Ei se pot transforma în animale (iezi, pisici, câini, șobolani, purcei, ogari, lupi) primind astfel numele de pricolici sau tricolici (din copiii născuți din flori)[7]. Transformarea în animale, „dându-se de trei ori peste cap”, face posibilă trecerea altui hotar, cel dintre uman și neuman.

Multe elemente din folclorul acestor spirite malefice reflectă nevoia unei ordini morale în obștea sătească – nevoia lucrului bine făcut cât și nevoia de a respecta sărbatorile și în general tradițiile. „Mai înainte, oamenii aveau multe de îndurat din pricina tricolicilor. Aceștia erau oameni în carne și oase, care atunci când îi apuca un fel de ducă-se-pe-pustiu, umblau din casă în casă și unde găseau vreo fată mare ce nu-și dereticase lucrurile punându-le cu gura în jos, o mâncau”. [8]

Strigoii practică bătăi rituale ca niște jocuri, mai ales în noaptea de către sărbătorile mari. „Prin Ardeal se spune că strigoii se duc prin văzduh la un munte, călări pe câte o lopată. Ei sunt în trupurile lor. Acolo dau de Mamonul lor – căpetenia strigoilor.”[9] Sau: „Mai pretutindeni se spune că înainte de a merge la locul de întâlnire, strigoii umblă prin sate și adună limbile de la melițe, melițuice și melițoaie. Cu acestea, strigoii se adună pe haturi sau hotaruri de moșii și sate, și acolo se iau la bătaie. Prin unele parți se zice că se bat cu săbiile prin codri și locuri tăinuite, pe la răscrucile drumurilor sau împrejurul unui foc.” [10] Lupta se dă între draci și strigoi sau între strigoii vii și cei morți. Totul este ritualizat, astfel că atunci când încep unii zic „usturoiul roșu”, iar când încetează, ceilalți zic „usturoiul alb”. Lupta încetează când cântă cocoșii. În timpul luptei, formula folosită de toți este „Dau, dar nu tai”. [11] Vezi jocurile rituale din carțile cu Harry Potter.

Venirea strigoilor morți pe la casele lor, pe unde au trăit, nu este întotdeauna însoțită de primejdii. Dacă sunt lăsați în plata lor – ca și ielele – strigoii, uneori nu sunt primejdioși, dimpotrivă, întrucât puterea strigoilor este foarte mare, ei pot ajuta cu cine știe ce daruri pe un drumeț ca acela: „Un om venea c-un sac de mălai de la moară, când vede o horă de strigoi nu departe de dânsul.

– Să vă crească jocul! – le ură trecătorul.
– Și ție să-ți crească mălaiul! – îi răspunseră strigoii jucăuși.

Și de atunci, într-adevăr, mălaiul din sacul omului nu s-a mai ispravit, pănă când n-a făcut greșeala și a spus femeii care-l tot ispitea, taina acestei minuni”. Altul a primit în dar graiul animalelor: „Și i-a suflat în gură limbile păsărilor și ale tuturor lighioanelor din lume, dar a zis că de o spune cuiva secretul lăsat, moare”. [12] Vedem din nou cum accesul la puterile supranaturale pe care le au strigoii le facilitează trecerea unui nou hotar – cel al puterii de comunicare cu celelalte viețuitoare, putere pe care o pot dărui.

Strigoii/moroii pot fi „hărțăgoși și buclucași”. Ei fură bucatele după îndemnul diavolilor, îi împiedică pe oameni la „pornitul plugului”. Ei sunt unele din cele mai primejioase duhuri pentru om, și mai ales pentru neamurile lor; ei sug rudelor și cateodată și streinilor sângele din inimă, altora le mănâncă ficații sau rărunchii… „Unora le trag sufletele pe fereastră”. [13] Ei omoară oameni și animale; boala uneori n-are leac până nu se gasește moroiul și nu se dezgroapă și nu se distruge. Ei au fost cei care „în viață au fost juruiți Necuratului, au fost vrăjitori sau răi la inimă, pizmași, dușmănoși și pe sub care au trecut un câine sau o pisică, când erau morți. Ei au coadă, deoache și, după moarte, se arată în vis ba chiar și aievea”. [14] Ei apar și dispar dupa bunul plac și se pot face nevazuți într-o clipă.

Remediul cel mai comun când se constată un deochi este descântatul. Se descântă celor bolnavi „în trei zile, de trei ori, cu trei fire de busuioc și cu un ou ouat de o găină neagră, într-o sâmbătă, pe la asfințitul soarelui. Se descântă la capul bolnavului”. [15] Dacă cineva e bolnav și se duce la doctor, o dată, de doua ori,- ce mai zice doctorul: Mai duceți-vă și pă la babe! Așa că-i zice: Hai la cutare să-i descântăm!” [16 – vezi descântecele de la pag 7]

Strigoiul trebuie să mănânce în fiecare noapte un om dacă este posibil. El nu putrezește. Are acces la supranatural și suprafiresc. El, mortul-viu, este liber să treacă hotarul dintre viață și moarte (multiple hotare și limite) în permanență. „Strigoiul, când e mort, e roș la față. El nu putrezește niciodată; nici nu e mort, ci numai se face. Iese din mormânt, noaptea, pe la 11 ceasuri, și umblă până la 1 ca să sugă sângele oamenilor”. [17]

El poate fi oprit sau intimidat prin semnul crucii și prin rugaciune (deci prin apelul la o autoritate superioară – cea divină). „La oamenii care seara, la culcare, și-au facut cruce și s-au rugat lui Dumnezeu, nu puteam intra, c-aveau păzitori, dar în casa în care am intrat, nimeni n-avusese grija să spuie rugăciuni.

– Și pe acei oameni nu-i putea nimeni învia?
– S-ar putea, numai dacă le-ar da cineva cu sânge din acesta (din cană) pe sub nas. Altfel nu!

Atunci cocoșii au cântat și strigoii au pierit. Omul a mers de i-a înviat pe toți din casă. Nu se cunoștea de unde subseră strigoii, decât doar ca niște urme de unde pișcă puricii!” [18]

Povestirile cu strigoi conțin în mod frecvent elemente fantastice, caracteristice basmului. Unele relatări sunt dezvoltate în povestiri care au chiar calitațile unor basme. Strigoii se fac nevăzuți. Ei călătoresc cu viteza gândului, uneori pe un cal năzdrăvan. Sunt nemuritori. Având puteri supranaturale ei pot vrăji pe cei pe care îi întâlnesc. „Au mers cât au mers pe pământ, apoi s-au ridicat amândoi (fata și strigoiul) în vazduh, și s-au dus peste sate, peste păduri, de nu știau în ce lume se afundă, până au ajuns pe un câmp. Acolo, dacă au ajuns, s-au slobozit amândoi în jos, iar calul s-a prăpădit de dinaintea ochilor lor, și ei amândoi au rămas pe pământ… După ce fata și-a venit în fire, s-a pornit să vie acasă la tat-său. Și a trebuit să vie 7 ani de acolo de pe câmp, și până la casa ei; așa de departe a dus-o flăcaul (strigoi) în căteva clipe”. [19]

Povestirile despre strigoi conțin numeroase elemente de magie: între femeile vrăjitoare și strigoaice nu se face o diferență prea mare. Strigoaicele fură mana câmpurilor, luând întâia brazdă ce-o răstoarnă omul pe ogorul său și o aruncă pe ogorul lor, iau frumusețea femeilor, a fetelor și flăcăilor pentru ele și copiii lor. De asemena, iau laptele vacilor, usucă copacii, opresc și pornesc ploile. [20]

Strigoii se feresc de locurile unde se spun povești și se tem de copii. „Ca și diavolii, strigoii se tem de copii, de aceea la Ajunul Crăciunului și spre Sfântul Vasile, când copiii umblă cu colindatul, pe lume nu se află picior de strigoi”. [21]

Strigoiul este o ființa demonică de origine umană care „trăiește”, „viețuiește”, se manifestă într-o stare liminală, trecând cu ușurință hotarul dintre lumi, dintre viață și moarte. Ca urmare, el este numit mort-viu sau nemort. Pentru a-l îndepărta de grupul uman unde s-a manifestat și pe care îl atacă, el trebuie identificat. De obicei, este suspectat un anumit mort dintr-o serie, de multe ori din același neam. Uneori, pentru siguranță, un animal (cal, taur) este adus la cimitir și pus să sară peste morminte. Mormântul peste care animalul refuză să sară este considerat ca aparținând strigoiului. „Când s-a descoperit mormântul unui strigoi, se bate un par în înimă și se dă drumul usturoiului pe borta de la mormânt, ca să-i meargă în gură”. [22] Mortul este adesea dezgropat și distrus, eventual îngropat în afara hotarului comunității. Uneori, ca un fel de antidot, se bea cenușa obținută din arderea inimii celui bănuit că s-a transformat în strigoi.

Acest demers antropologic ce implică sondarea mentalului colectiv și în special cea a imaginarului morții, cât și a misterului ce o înconjoară, are implicații deosebit de complexe. Pe lângă cele ce conduc spre basm și genul fantastic în general, mai avem de a face și cu o trimitere directă spre genul „horror”. Povestirile de groază, care fac tema numeroaselor cărți sau filme, oferă subiecte pline de „mister”, suspans, neprevăzut, chiar groază. Ele prezintă case bântuite, fenomene „poltergeist”, vampiri și o întreagă varietate de spirite neliniștite. Se constată o atracție morbidă, bazată pe curiozitate și placerea de a avea emoții din de în ce mai mari, chiar nocive. Cu cât subiectul este mai neverosimil, cu atât este mai irezistibil.

Încercând o concluzie, în acest moment putem aminti că în gândirea tradițională de factură mitico- simbolică, membrii comunității erau cu toții conștienți de funcția terapeutică a ritualurilor de purificare în general și – în cazul bântuirii – de necesitatea opririi monstruoasei acțiuni a spiritului răzbunător prin descoperirea și distrugerea corpului posedat. Ritualurile de purificare, ca parte componentă a sistemului tradițional de credințe, ajută la conștientizarea și depășirea stării liminale. Așadar trăirea într-o dimensiune religioasă păstrată prin tradiție însoțește toate activitățile esențiale ale omului în societate. De aceea credința (starea de religiozitate) este implicată în toate formele de criză, iar leacul presupune în mod obligatoriu restaurarea sacrului în gradul trăirii sale inițiale. Toate ritualurile și credințele ce structurează o religie funcționează în mod evident ca o medicină a sufletului, iar normele ei ca o veritabilă terapeutică socială. [23] [1] Capdecomme, Marie, Viața morților. Despre fantomele de ieri și de azi. Polirom, Iași, 2003, p.28
[2] Idem, p.12
[3] Idem, p. 267
[4] Idem, p. 269
[5] Pamfile, Tudor, „Mitologie Românească”, București, Editura All, 1997. p.140
[6] T. Pamfile, Op cit. p.124
[7] T. Pamfile, p. 124
[8] T. Pamfile, p. 132
[9] T. Pamfile, p. 134
[10] T. Pamfile, p. 134
[11] T. Pamfile, p. 134
[12] T. Pamfile, p. 136-137
[13] T. Pamfile, p. 142
[14] T. Pamfile, P. 146
[15] T. Pamfilie, p. 147
[16] Pâinicică, Constantina, Descântece culese în 1997, județul Olt…
[17] T. Pamfile, p. 149
[18] T. Pamfile, p. 150
[19] T. Pamfile, p.161
[20] T. Pamfile, p. 162
[21] T. Pamfile, p. 171
[22] T. Pamfile, p. 179
[23] Geană, Gheorghiță Religia ca terapeutică socială, în volumul Religia și societatea civilă, Pitești, Paralela 45, p.143

Portretul autorului

este doctor în antropologie al Facultății de istorie "Nicolae Lupu" din cadrul Universității "Lucian Blaga" din Sibiu

Alte pagini semnate de Emilia Tomescu pe Tărâmul lui Andilandi.

3 comentarii la “Mortul viu la hotarul dintre viață și moarte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *