Categorii Mărul de aur

Personaje mitologice românești

de Sînziana Popescu

Mitologia românească e de o frumusețe tulburătoare. Originală, bogată, magică, dar și contradictorie, nu contenește nicio clipă să ne surprindă. Tot astfel cum nu încetează să ne intrige nici atitudinea nu foarte consecventă pe care oamenii de rând o au față de domeniul supranaturalului, față de ființele fantastice pe care le-au venerat, de care s-au temut sau pe care le-au admirat secole de-a rândul.

Solomonarii sunt buni sau răi? Sunt temuți sau iubiți? Drăgaicele sunt tot Iele, vestite pentru cruzimea lor, sau fac parte din categoria zânelor benefice, protectoare ale holdelor, prosperității caselor și tinerelor fecioare? Blajinii sunt înalți, blonzi și înțelepți sau sunt mici de statură și semiretardați? Iată doar câteva dintre întrebările pentru care cititorul neavizat va trebui să se mulțumească cu răspunsuri de genul: „în general, da”, „în cele mai multe zone ale țării se consideră că…”.

Atunci când mi-am făcut documentarea pentru micul meu roman de aventuri, „Andilandi. Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm”, m-am oprit doar asupra câtorva dintre personajele mitologice descrise în basmele populare românești ori analizate în diverse studii folclorice de marcă. Pe unele le-am preluat ca atare, pentru că și-au găsit singure locul în intriga pe care o construisem. Pe altele le-am modificat ori m-am oprit asupra unor versiuni acceptate numai în anumite zone ale țării.

De fiecare dată însă m-am străduit să rămân fidelă regulilor, nu excepțiilor și, nu în ultimul rând, basmelor copilăriei mele.

Pentru început iată câteva dintre personajele mitologice, cele care ni s-au părut mai importante. Promitem însă să revenim periodic cu detalii, comentarii și discuții legate de personajele mitologice românești.

Un tărîm de vis

Celălalt Tărâm este divizat în mitologia românească în sectoare: unele mirifice, populate de zâne, altele cumplite, pline de făpturi teriomorfe. Contactul călătorului cu acel tărâm, care nu-i este nici prielnic, nici ostil, poate surveni fie accidental, fie, mai rar, în mod deliberat. În acest ultim caz, omul (de regulă Făt-Frumos) nu poate ajunge în Celălalt Tărâm decât cu ajutorul unui animal ori monstru cointeresat. Deși Paradisul ca atare, așa cum e descris el în tradiția creștină, este cu totul altceva decât Celălalt Tărâm există și texte folclorice care fac o confuzie, până la urmă firească, între cele două „zone”, localizând Raiul nu în cer, ci într-un univers mitic paralel, plasat mai spre est. În acest caz, subliniat de unii autori, Raiul este văzut ca o grădină verde, în care nu se face niciodată noapte, foarte asemănătoare „Insulelor Fericiților” din mitologia greacă.

Accesul spre acest loc, spre „fortunata insulae” unde locuiesc Blajinii, se face prin intermediul Apei Sâmbetei, care după unele teorii izvorăște din lumea oamenilor, după altele direct din iad. Cel mai interesant atribut al Celuilalt Tărâm rămâne însă Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, obiect al mult mai cunoscutului basm omonim.

În general, cele două tărâmuri (al nostru și celălalt) sunt văzute ca două teritorii ce comunică între ele, iar circulația e asigurată numai celor aleși, de pildă lui Făt-Frumos.

Zânele din mitologia noastră au statut de semidivinități sau chiar divinități. Poporul român, asemenea grecilor, le consideră zeițe și le vede în general ca pe niște fecioare bune, frumoase, luminoase și zvelte. Stăpâna tuturor zânelor e Zâna Zânelor (sau Crăiasa Zânelor), veșnic tânără. O fecioară care va începe să îmbătrânească numai măritându-se, moment în care își va pierde și atributele de zână, și imortalitatea (ca în basmele lui I. P. Reteganul).

Alte nume des întâlnite în basme, balade ori culegeri folclorice sunt: Chira Chiralina, Inia Dinia, Ileana Cosânzeana și Iana Sânziana.

Numită în unele zone și deformat Iana Simziana, acesta este prototipul zânei bune, considerată Sora Soarelui, care provine – după cum a demonstrat Mircea Eliade – din însăși Diana romanilor. Zeița se bucura de mare succes în Dacia romană, în primul rând din cauza asemănării cu zeița locală Bendis, ambele divinități selenare.

Făt-Frumos nu e nici intelectual, nici războinic. Dispune de cunoștințele de bază ale lumii imediate, pe care o respectă (nu distruge natura și nu vânează din plăcere, ci doar pentru a-și potoli foamea). Nu e niciodată un aventurier, deși biografia lui poate să pară o sumă a unor aventuri. De regulă, intră în Celălalt Tărâm mai mult de nevoie și e mereu însoțit de un ajutor de nădejde: Calul Năzdrăvan. Variantele lui Făt-Frumos nu sunt numeroase ori prea diferite între ele, indiferent de numele diferite cu care apare în basme: Voinic de Plumb, Ioniță Făt-Frumos, Voinic-cel-cu-cartea-n-mână-născut, Tuliman, Petru Cenușă, Piperuș Petru, Agheran Viteazul sau Aleodor Împărat.

Drumul. Făt-Frumos e pus adesea să aleagă între două variante absurde. Cel mai frecvent se întâlnește cu una dintre Sfinte, care-i spune: „Dacă o vei lua la stânga te vei căi, dacă o vei lua la dreapta iarăși te vei căi!” Aici avem de-a face cu o condiție esențială, care reflectă foarte bine istoria poporului român. E un alt fel de a spune: dacă te vei duce cu tătarii ori cu turcii te vei căi, dacă te vei alătura austro-ungarilor te vei căi iarăși. Probabil că nu se putea găsi o expresie mai simplă a fatalității alături de care am pășit în istorie ca popor.

Cobe. Pasăre sau ființă care prevede nenorociri.

Descântecul. Se mai numea și bozgoană (cuvânt prezent în special în Transilvania) și însemna dezlegare printr-un act magic, iar legarea magică a cuiva se numea încântec.

Ielele. Deși se aseamănă întrucâtva cu Nimfele grecești sau cu Elfele germanice, Ielele sunt catalogate drept ființe supranaturale de o netă originalitate. Celelalte pseudonume ale Ielelor sunt de fapt epitete: Zânioare, Sfinte de noapte, Șoimane, Dânse, Mândre, Izme, Fecioare, Rusalii, Măiestre, Albe și uneori Hale (de la popularul „alea”). După P. B. Hașdeu Ielele sunt individualizate: Rudeana, Ruja, Trandafira, Păscuța, Cosânzeana, Orgișceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Lemnica, Roșia, Todosia, Săndălina, Ruxanda. Iar la Lovinescu Ielele sunt reduse la trei: Margalina, Savatina și Rujalina, și sunt comparate cu Hekatele ceea ce nu pare imposibil în linia tradițională a mitologiei dacoromane, de după cucerirea Daciei.

În folclorul românesc Ielele sunt văzute ca niște fete tinere, nemuritoare, voluptoase, însă vindicative și rele. După unele tradiții ele zboară (cu sau fără aripi) și sunt, de regulă, semi-dezbrăcate. Invizibile pentru oameni, pot fi văzute totuși de către unii dintre ei doar noaptea. Având trupuri mlădioase și voci fermecătoare sunt considerate excelente dansatoare și cântărețe vocale impecabile. Dansul lor specific e hora. Pe locul pe care acestea își încing hora nu mai crește iarba, iar crengile copacilor rămân pârlite ca de flacără.

Sediul Ielelor nu este precizat, ele putând locui în văzduh, în păduri sau peșteri și deseori se scaldă în izvoare. Principalul lor atribut sunt acțiunile malefice.

Ele îi ridică în vârtejuri pe cei care lucrează în zilele care le sunt consacrate, le sucesc mințile tuturor celor care au călcat pe locul horei lor, sau îi silesc să intre în mijlocul horei, până când rotirea demențială a acesteia îi determină să-și piardă mințile.

Ielele își joacă hora în poieni rotunde lângă „mărul tufos/ mărul rămuros”. Unii autori au remarcat că hora Ielelor are o semnificație centripetă, nu numai de rotire în sens închis, ci și de constrângere a lumii la o mișcare perpetuă, o împiedicare a acestei lumi de a se risipi într-o mișcare centrifugă (existentă în tendința fizică a oricărei rotiri naturale), adică de a se dizolva în neființă.

Rusalcele. Numite și Rusalii sunt tot un fel de Iele (cu care sunt și confundate în anumite zone ale țării), fiice ale lui Rusalin Împărat. Vasile Alecsandri le descrie ca pe niște zâne rele și răzbunătoare.

Știmele. Știma Apei sau Femeia Gârlei, numită în anumite zone și Vâlva Apei, e un soi de Rusalka slavă, la fel de înaltă ca și aceasta, cu păr lung cât statura și uneori cu coadă de pește.

Vâlvele. În Munții Apuseni se împart în două mari categorii: „albe” și „negre”. Cele din a doua categorie fiind prin excelență mutante. Ele sunt văzute ca genii ale compartimentelor naturii și ca atare sunt denumite atributiv: Vâlva Apei, Vâlva Munților, Vâlva zilelor săptămânii, Vâlva Comorii, Vâlva Cetății etc.

Sfintele. Sfânta Duminică e o divinitate benefică, ascetică, locuind în cer sau dincolo de Apa Sâmbetei. Sfânta Vineri este o bătrânică slabă, mare iubitoare de animale. Ea își testează slujnicele, punându-le să aleagă între mai multe cufere: unele mici, doldora de giuvaieruri și altele mari, pline cu balauri.

Drăgaicele. Numele de Drăgaică e bulgar. Poporul român însă a pluralizat-o, transformând-o într-un grup de zâne primejdioase, care dansează cu sabia în mână.

Solomonarii. Principalii magicieni din credințele noastre folclorice sunt Solomonarii, iar solomonăria e un soi particular de masonerie populară, o asociație secretă de inițiere în magia meteorologică. În unele zone se numesc Zgrimnițeși.

Solomonarul e capabil să organizeze după placul său fenomenele atmosferice, aducând ploaia sau dirijând furtunile și grindina; ca atare și vehiculul său aerian este balaurul.

Cel mai fidel portret al Solomonarilor este făcut de Traian German: Solomonarii nu-și mărturisesc niciodată profesiunea în fața oamenilor, dar orice sătean îi poate recunoaște, „căci au o înfățișare îngrozitoare, cu ochi bulbucați, frunte lată și încrețită, piept lat, trup puternic, statură mijlocie sau mică”, iar „hainele lor sunt numai petice și foarte murdare, ca de cerșetor”.

Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot balaurii, printr-un descântec, dintr-un „șerpe pe care timp de nouă ani de zile nimeni nu l-a văzut, se naște un șerpe uriaș care poate și zbura”.

Surse folclorice, de altfel foarte diferite, arată că selecția viitorilor Solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu oarecare predilecție față de mediile cu vocație: de pildă, cel mai mic dintre 7 frați călugări (T. Pamfilie).

Școala Solomonărească (Solomonăria) e situată sub pământ sau într-o groapă adâncă, iar „cursurile” durează 7 ani de zile.

Calul Năzdrăvan este un animal fabulos numai în ceea ce privește atributele lui, nu și datorită prezenței unor elemente fizice neobișnuite (exceptând, rareori, aripile). Deși prezintă similitudini cu caii din alte mitologii (Pegass în Hellada, Sleinir în Scandinavia, Merani în Caucaz), acest cal magic are o semnificație simbolică complexă de transportor de pe acest tărâm în celălalt. Calul Năzdrăvan nu este în mitologia noastră nici totemic, nici sacral, ci e doar prelungirea firească a vitejiei, inteligenței, ingeniozității, moralei și spiritului justițiar al lui Făt-Frumos, pe care-l servește întotdeauna cu fidelitate și devotament.

Pasărea Măiastră. Dominantă între păsări, uneori chiar în toată fauna mitologică, Pasărea Măiastră aparține de fapt Celuilalt Tărâm. Ca regină a păsărilor, ea amintește întrucâtva de pasărea Garuda din textele sanscrite, dar de o influență directă nu poate fi vorba aici. Trăind în izolare, arătându-se arareori în splendoarea penajului ei cu strălucire multicoloră, ea are o nesecată putere magică și un scop justițiar. Uneori apare în ipostaza de pasăre oraculară. Cântecul ei nu răsună decât în singurătate, dar cine are privilegiul să-l asculte, întinerește spontan.

Există o variantă în care Pasărea Măiastră e numită Andilandi (culeasă de D. N. Popescu) și descrisă ca fiind o „pasăre măiastră, a cărei cântare întrece toate muzicile pământești și care are darul de a ghici viitorul și de a citi în inimile oamenilor”; ea „se află în palatul zânelor din Împărăția Ielelor, spre soare-răsare” și e, de fapt, tot o zână înaripată, devenită pasăre din cauza unui blestem. Principalele elemente din acest portret corespund nucleului mitic curent, dar altele par însă interpolări de proveniență cărturărească, poate chiar intervenții ale culegătorului. Portretul mitic cel mai bine precizat îl găsim în basmul-tip „Pasărea Măiastră”, cules de Petre Ispirescu.

Icoana cu Sf. GheorgheBalaurii sunt principala ipostază teriomorfă a forțelor malefice în tabloul folcloric al lumii. Un balaur, în basmele românești, este o reptilă gigantică cu multe capete, uneori și înaripată, care descinde din fondul comun al mitologiei generale – dragonii existând nu numai în miturile chinezești, ci și în cele scandinave ori grecești.

Dimensiunile unui balaur sunt variabile între 12-100 de stânjeni, așa cum variabil este și numărul capetelor: 3, 7, 9 sau 12. Trupul său e solzos și arzător, deoarece pe unde trece lasă o dâră de iarbă arsă. Se crede în genere că balaurii locuiesc în iezere sau în puțuri părăsite, în păduri sau în deșert.

Cea mai frecventă formă e cea a balaurului meteorologic, legat, după credința curentă, de actul magic al Solomonarilor. După Elena Niculiță-Voronca, „poporul român crede că balaurul se face din șarpe, cu condiția ca timp de 7-12 ani acesta să nu fi fost văzut de nimeni și să nu fi mușcat pe nimeni. Atunci el capătă picioare și aripi (…) Când iese din pădure, copacii se dau în lături, iar balaurul se ridică în nori. E mare de poate înghiți și un copil și are solzi de pește, lați cât palma”.


Zmeii.
Deși uneori confundați cu balaurii, zmeii sunt de fapt foarte diferiți de aceștia, fiindcă sunt humanoizi, adesea mai mari decât oamenii (cu care au compatibilitate sexuală). Magicieni, zmeii sunt totuși muritori, dar dispun de forțe fizice supranaturale, cărora li se adaugă însușirea strategică de a fi mutanți. Au cai și organizare statală, iar ca armă principală folosesc buzduganul autodirijat, aducând vag cu comportamentul bumerangului. Caii lor au statură mare, uneori sunt chiar metalici (în Aripă-frumoasă, cules de I. Pop-Reteganul). Zmeii poartă armuri de aur, argint și aramă, își manifestă prezența prin diverse fenomene meteorologice și sunt capabili de zbor sau ascensiuni levitaționale (Poveste țărănească, culeasă de P. Ispirescu), în acest caz lăsând în urmă o dâră de foc sau o rază de lumină.

Cele mai cunoscute nume date de moți zmeilor sunt: Scatolcea, Pogan, Crângu și zmeoaica Zbârcea, asimilată de regulă Mumei Zmeilor.

Uriașii sunt mari, vânjoși, voinici, înalți de opt stânjeni, cu pasul de un sfert de poștă, cu capul cât trei ocale domnești sau mare cât o baniță. Ei pot sta la taifas de la un munte la altul, fiind în stare să se apuce cu mâinile de toartele cerului. Uneori, sunt descriși ca ciclopi, cu un singur ochi în frunte și hrănindu-se cu carne de om (mai ales în zona Dunării). De asemenea, e frecvent tipul de poveste cu copilul de Uriaș care aduce acasă în palmă (sau poală) un om cu plugul cu boi, ca pe niște jucării, iar părinții îi explică divinatoriu pieirea propriei stirpe și înlocuirea ei cu ființe mărunte. În anumite zone din Oltenia și Transilvania Uriașii se mai numesc și Jidovi.

Căpcăunii, numiți întâi de către români Căpcâni, sunt niște mutanți înspăimântători cu bot de câine.

Striga. Provine din mitologia romană unde e descrisă ca pasăre vampir și devine în mitologia românească – atunci când e asimilată cu Strigoii – împărăteasa tuturor păsărilor, care abdică în urma unei răscoale provocată de răutatea și injustiția ei.

Strigoii, numiți și Moroi sau Vâji, și Strigoaicele, Vâjele, sunt oameni morți, deveniți postum un fel de fantome care își părăsesc mormintele, de obicei noaptea. Starea de „strigoi” e condiționată de anumite precedente și poate fi impusă celor născuți în ajunul unei mari sărbători, copiilor din părinți atei sau unor oameni predestinați acestei ipostaze postume, de exemplu celor născuți cu tichie pe piele. Toți Strigoii sunt malefici și au ochi răi cu care pot deochea pe oricine. Li se atribuie și vampirismul. Puterea lor se neutralizează la sunetul buciumului, la cântatul cocoșului și sub acțiunea unor descântece speciale, mai ales în prezența usturoiului.

Iarba fiarelor. Există și în nomenclatura botanică curentă, dar nu trebuie confundată cu Iarba fiarelor din mitologia românească. Prima crește pe stânci, e de culoare roșie, sclipește noaptea și înflorește în noaptea de Sânziene, pe 24 iunie.

Blajinii. Oameni blânzi, calmi, calzi, care își duc traiul cuminte și „cu minte”. Se aseamănă întrucâtva cu Brahmanii marii blonzi din „Grădinile Fericiților„.

Sunt înalți, au o constituție atletică și par mult mai tineri decât sunt. Fața lor veșnic zâmbitoare are darul de a te liniști de îndată ce o privești. Blajinii sau Rohmanii, cum îi mai numesc unii, sunt foarte credincioși și nespus de buni la suflet. Îi iubesc pe oameni, dar se roagă în permanență pentru sufletele lor, întrucât îi consideră păcătoși din fire. Blajinii se hrănesc doar cu fructe crude, cu miere, iar de Paștele Blajinilor, în duminica Tomei, mănâncă și ouăle ajunse în dreptul grădinii lor pe Apa Sâmbetei. Aceste ouă sunt făcute de Dumnezeu special pentru ei, din cojile ouălor aruncate de oameni.

Lecturi recomandate:

„Studii de folklor românesc” de Dr. Aurel Cosma
„Universul mitic al românilor” de Victor Kernbach
„Mitologie românească” de Marcel Olinescu

Portretul autorului

este creatoarea seriei fantasy Andilandi, despre aventurile din Celălalt Târâm ale unor copii „încercați” de invidie, egoism sau lipsă de încredere în sine. Dar nu puțini dintre vizitatorii noștri o cunosc și drept autoare de teatru pentru prichindei sau de cărți bogat ilustrate, pentru copii mai mici. Sînziana Popescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Literatură pentru Copii și Tineret, membră DacinSARA și a Asociației Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți ”“ De basm.

Alte pagini semnate de Sînziana Popescu pe Tărâmul lui Andilandi.

10 comentarii la “Personaje mitologice românești

  1. de ce nu spuneti ceva si despre sirene ca se spun in basmele noastre romanesti despre ele sau daca nu se spun sa se spuna ca sunt niste personaje foarte frumoase dupa parerea mea jumate peste jumate fete deosebit de frumoase

    1. Sirenele sunt mai puțin întâlnite sub acest nume în mitologia noastră. Noi, românii, povestim mai degrabă despre vâlvele bălților. Iar în seria Andilandi aceste personaje apar sumar în volumul al II-lea și mai pe larg în volumul III, în care cititorii sunt purtați împreună cu Ana până în castelul lor subacvatic…

  2. Pingback: polimedia.us/fain/
  3. Foarte bun articolul. Pentru a fi cât mai complex, poate introduci și „Zburătorul”. Este un personaj important al mitologiei românești și, din câte îmi aduc aminte, apare în manualele școlare (motivul Zburătorului – poezia Luceafărul / Mihai Emineascu).

  4. Bun articol despre mitologia românească, datele dvs. au fost foarte concrete și îmi sunt chiar de folos.
    De unde v-ați documentat, dacă îmi permiteți?

Dă-i un răspuns lui Sînziana Popescu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *