Basme și povești

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustățile, barba… peste toate au nins ani mulți și grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.

A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soția lui în apropierea țărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit și dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia își mai ținea zilele. Nu mai ieșea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face față valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscățivă de pe țărm, de unde își arunca în apă undița. Prindea doar peștișori mai mici, cu care nu prea reușeau să își astâmpere foamea.

Trăia odată, demult de tot, o mătușică bătrână-bătrână care își ducea traiul tocmai în creierii munților, într-un loc necălcat de picior omenesc. Și avea ea un bordei și un cârd de gâște, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.

Bătrânica însă nu ședea numai acasă, ci în fiecare dimineață își lua cârja și-o pornea, șontâc-șontâc, în pădure. Acolo, se apuca de o mulțime de treburi, cum nu te-ai fi așteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâște, culegea poame sălbatice și, încărcată cu toată această povară, o pornea spre casă.

A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau atât de mult hainele, încât ar fi fost în stare să își dea întreaga avere numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă ori când se ducea la teatru sau la plimbare, nu avea alt gând decât să își arate lumii întregi ultimele straie cumpărate. În fiecare ceas al zilei își schimba hainele, și cum se zice de-un rege „E la sfat!”, astfel se spunea despre dânsul „E la dulapul cu haine!”.

Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat și o împărăteasă care nu mai erau demult tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaș, iar ei nu se mai aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi: „Oh, cât de gol ne e palatul și ce fericiți am fi de-am avea și noi un copil!” Însă pruncul cel râvnit se lăsă așteptat multă vreme…

Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaș de munte, o broască mare sari dintr-odată pe prundișul malului, și îi grăi astfel:

– Află măria-ta că-ți va fi îndeplinită dorința. Până nu se încheie anul, vei aduce pe lume o fetiță!

Departe, departe în largul nemărginit al mării, apa e albastră ca floarea albăstrelelor și limpede precum cristalul. Și e atât de adâncă, încât nicio ancoră n-o să-i poată atinge vreodată fundul!… Dacă ai vrea să-l atingi totuși, ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, de jos și până la suprafața apei. Ei bine, acolo, în adâncuri locuiește poporul mării! Să nu credeți însă că în acel loc fermecat s-ar găsi numai nisip. Nicidecum. Acolo cresc nenumărate plante ciudate și copaci atât de mlădioși, încât cea mai mică mișcare din apă îi face să se îndoaie de parcă ar dansa în bătaia vântului. Și toți peștii, mari și mici, se plimbă printre crengile lor tot așa cum zboară păsările printre ramurile copacilor de la suprafață.

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaș. Acesta trăia într-o căsuță dărăpănată, la marginea codrului nesfârșit, împreună cu nevasta lui de-a doua și cu copiii din prima căsnicie: un băiețel pe nume Hansel și sora lui, Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce să își astâmpere foamea. Așa că într-o bună zi, nu mai fură în stare să își agonisească nici măcar pâinea cea de toate zilele.

Seara, în pat, pe bietul om începuseră să îl muncească gândurile și, zvârcolindu-se neliniștit în așternut, se pomeni că oftează cu grea obidă și îi zice nevestei lui:

– Ce o să ne facem femeie? Cu ce o să-i hrănim pe bieții noștri copilași, când nici noi nu mai avem de nici unele?…