Zapis de trecere către o altfel de copilărie
Trăia odată, într-un mic orășel de provincie, un om putred de bogat, căruia se întâmplă să-i cadă nevasta grav bolnavă. Când simți că i se apropie sfârșitul, femeia își chemă la căpătâi singurul copil, o fetiță, și-o povățui așa:
– Draga mamei, orice ți s-ar întâmpla, cată să-ți păstrezi mereu sufletul neîntinat!
Citește în continuare "Cenușăreasa"
A fost odată ca niciodată un împărat care avea mai multe fete, toate frumoase ca niște zâne. Cea mai mică dintre ele însă era atât de frumoasă că până și soarele, care văzuse multe, se oprea în loc privind-o și minunându-se de atâta frumusețe.
Lângă palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă și întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui copac bătrân, se putea zări o fântână. În zilele cu căldură mare, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure și se așeza lângă fântână, să se răcorească. Și atunci când începea să se plictisească, scotea dintr-un buzunar o minge de aur, o arunca în sus și o prindea din zbor, apoi o arunca iarăși. Acesta era jocul ei de suflet!
Citește în continuare "Prințul fermecat"
A fost odată ca niciodată o femeie singură și sărmană, care își dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia îi spuse păsul ei. Zâna îi dădu un bob de orz, povățuind-o: – Acesta nu e orz adevărat, din cel care crește pe câmp și îl mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori și ai răbdare. Vei vedea că dorința ta se va îndeplini în scurtă vreme. – Îți multumesc din suflet! zise femeia și de…Citește în continuare „Degețica”
A fost odată ca niciodată un împărat și o împărăteasă, amândoi tineri și frumoși. Într-o iarnă, pe când neaua cădea din înaltul nemărginit al cerului, cu fulgi mari și pufoși, se întâmplă ca împărăteasa să coasă lângă o fereastră cu pervaz negru, de abanos. Și cum cosea ea așa, privind din când în când la fulgii de zăpadă, se înțepă cu acul în deget.
Trei picături de sânge căzură atunci pe covorul de omăt. Roșul sângelui arăta atât de frumos pe albul imaculat al zăpezii, încât împărăteasa spuse în sinea ei: „Ce n-aș da să am o copilă cu fața albă ca zăpada, cu buzele roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul!”
Nu peste multă vreme, împărăteasa născu o fetiță întocmai cum și-o dorise: cu fața albă ca zăpada, cu gura roșie ca sângele și cu părul negru ca abanosul. Și îi dădură numele de Albă-ca-Zăpada! Însă, după ce o aduse pe fetiță pe lume, împărăteasa muri.
Citește în continuare "Albă ca Zăpada"
Afară ningea cu fulgi mari, de poveste, ce loveau în fereastra înghețată de parcă ar fi cerut permisiunea să intre în casă. Mihaela îi privea, de o bună bucată de vreme, încercând să îi numere.
„Unu, două… Adică nu, doi!” adăugă ea hotărâtă. După care se plictisi să-i mai numere. Era destul de greu pentru o fetiță atât de micuță ca ea să facă asemenea calcule astronomice. Adică, foarte grele! Mihaela nu avea decât trei anișori. Prea puțini pentru a ști să numere cum se cuvine, dar suficienți pentru a pune o sumedenie de întrebări. Despre ce anume?… Ei, despre orice, doar acesta e vârsta marilor întrebări! Iar Mihaela voia să afle cât mai multe despre lumea din jurul ei.
Citește în continuare "Anotimpurile buclucașe"
Trăiau odată, într-o pădure îndepărtată, trei purceluși. Trei frați. Semănau atât de tare unul cu celălalt, încât foarte greu îi puteai deosebi. Chiar și numele le erau asemănătoare: pe mezin îl chema Nif-Nif, pe mijlociu Nuf-Nuf, iar pe fratele mai mare Naf-Naf. Cât a fost vara de lungă, purcelușii s-au zbenguit, jucându-se prin iarba verde și bucurându-se de căldura soarelui. De o vreme încoace însă soarele începu să nu mai încălzească cu aceeași putere, iar la poalele copacilor se așternu un covor de frunze îngălbenite….Citește în continuare „Cei trei purceluși”
A fost odată ca niciodată o fetiță cuminte și drăgălașă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu știa ce daruri să-i mai facă. Odată, bunica îi dărui o scufiță din catifea roșie și, pentru că îi stătea foarte bine, fetița nu mai dori să se despartă de scufița ei. Așa că, de atunci, oamenii o numiră Scufița Roșie.
Citește în continuare "Scufița Roșie"
Era seara de Ajun. În familia Anei era forfotă mare. Mama trebăluia ca de obicei prin bucătărie, dând o ultimă tușă de maestru delicioaselor mâncăruri ce urmau să stea a doua zi pe masă. Tata tocmai se întorsese de la cumpărături, încărcat ca un măgăruș, iar Ruxandra, sora mai mare a Anei, isprăvise curățenia în camera ei. „Uau! Chiar că e o zi mare dacă Ruxi a pus mâna să facă și altceva în afară de manichiură!” își zise Ana în sinea ei, chicotind și urmărindu-și sora cum înfuleca o felie de pizza, drept recompensă că terminase curățenia. Apoi Ana îl căută și pe frățiorul lor, Mihai. Nu-l zări însă din prima clipă, pentru că Mihai era tare scump la vedere. După ce terminase de aranjat hainele în dulap – ceea ce, între noi fie vorba, putea fi socotită una dintre cele mai năstrușnice aventuri – se și zăvorâse acolo, pentru a-și savura în tihnă rezerva de dulciuri.
Citește în continuare "Prăjitura de Crăciun"