De mult îmi propusesem să resuscitez rubrica de cronici și recomandări a site-ului, așa că nu pot decât să mă bucur că mi s-a oferit acum ocazia să o fac în stil mare, mulțumită ultimei apariții semnate de Laura Grünberg. „Să creștem mici” e o poveste șui, atipică, nonconformistă, scrisă cu foarte mult haz, care mi-a căzut cu tronc, recunosc, dar care nu e tocmai ușor de prezentat. Nu de alta, dar am remarcat că atunci când oamenii vor să spună câteva cuvinte despre povestea Laurei, animați fiind de cele mai bune intenții, ajung totuși să vorbească mai mult despre ei decât despre carte. Așa că, probabil din prea mult entuziasm, țin neapărat să ne spună că ei sunt „pufoși”, „plutitori” sau măcar „comuni/medii” (adică pozitivii din povestea ei), se disculpă care mai de care că n-ar avea nimic în comun cu „ofuscații”, „paraziții” și „avuții” (aka negativii) sau, mai rău, cu negativii absoluți, „omarii”, dar cam uită să ne spună și cu ce fel de carte avem de-a face. Nu toți, e drept. La lansare, cineva ne-a spus că „Să creștem mici” nu e o poveste, ci un joc, o colecție de teste psihologice (sociologice) hazlii, teste care ar trebui citite și „rezolvate” în familie, că așa ar fi mai haios.
Din cauza asta, deși am citit cartea Laurei pe nerăsuflate și mi-am făcut toate testele fără să trișez, deci știu cum stau, n-am să mă dau acum mai pufoasă decât sunt, n-am să vă spun nici dacă băiatul meu mai e încă „omic” ori ba sau dacă eu și soțul meu suferim de „omarită acută sau cronică”. Deși e foarte tentant… Am să vă spun însă că după umila mea părere de cronicar amator, „Să creștem mici” este o poveste, și încă una foarte frumoasă, cu tâlc, dar nu este o poveste la vedere. Dacă vrei să o descoperi, trebuie să ai răbdare. Cel mai bine cred că ar descrie-o un citat din „Apolodor” de Gellu Naum, care sună cam așa…
„Și, în pachet, un pachețel
Legat cu funde elegante
Și-n pachețel găsise el
Vreo patruzeci de diamante.”
Dacă desfaci primul pachețel al poveștii dai de un soi de manual simpatic, un fel de „sociologia distractivă” – mie mi-a amintit întrucâtva, ca stil, de savuroasa serie „biologia, chimia, fizica distractivă” din vremea copilăriei mele. Apoi, dacă mai desfaci un pachețel dai de multe citate frumoase și de câteva teste. Citatele te vor momi să citești sau să recitești volumele din care provin, iar testele sunt sarea și piperul întregii cărți. Vă spun asta pentru că știu eu câțiva omuleți (mici și mari, mai plutitori de felul lor) care mai întâi și-au făcut testele, ca să vadă „dacă au crescut excesiv sau nu” și de-abia apoi au purces la lectura propriu-zisă. Iar la sfârșit, după ce desfaci și ultima fundiță, eu zic că dai și de diamant. Adică de povestea celor trei copii (Simon, Dani și Emy) care își dau seama că se întâmplă ceva ciudat cu adulții din jurul lor, care se îmbolnăvesc pe capete de „omarită” (boala crescutului excesiv) și pornesc într-o adevărată cruciadă de salvare a lumii în care trăim. Povestea e însoțită și de o bandă desenată realizată de Alexandru Ciubotaru, Ciubi pentru fani și prieteni, care cu modestie și integritate profesională s-a mulțumit doar să atașeze banda lui desenată la sfârșitul cărții Laurei pentru a nu îi știrbi din „echilibru”, pentru a nu îi afecta „compoziția”. Între noi fie vorba, sunt sigură că s-a prins și el de figura cu pachețel în pachețel și s-a gândit că singurul mod în care poți înfrumuseța un întreg e să îi alături altul… mai mic.
Așadar, vă recomand călduros cartea „Să creștem mici”, publicată la Editura Arthur. În plus, v-aș sfătui să căutați și „Poveste cu un gând strănutat”, semnată tot de Laura Grünberg și publicată la Editura Paralela 45. Istorioara lui Gând cel Bun (eroul din „Poveste cu un gând strănutat”) este un adevărat regal, despre care sper să am ocazia să vă povestesc altă dată.
