Toată școala era împodobită ca în zi de sărbătoare. Holurile fuseseră decorate cu portrete de scriitori celebri de literatură pentru copii, iar din loc în loc apăruseră chiar și vitrine din sticlă, unde puteau fi văzute cărți ale autorilor îndrăgiți de copii. Evident, la loc de cinste se găseau volumele lui Hans Christian Andersen.
În școală era o fierbere cum nu mai fusese niciodată. Știau că vor asista la un eveniment unic, la o… primire în Regatul Iubitorilor de Povești, chiar de către cei patru Ambasadori ai Poveștilor, așa cum li se spunea deja printre copii. Amfiteatrul era neîncăpător. Fuseseră presiuni mari din partea părinților sau chiar a unor frați mai mici, pentru a participa și ei la extraordinara întâlnire, dar locurile erau numărate și cel mai important era să încapă elevii școlii.
La ora zece fără un sfert toate băncile erau ocupate de copii, care aduseseră cu ei cărți de basme și de povești. Era o priveliște minunată, magnifică.
Cu puțin înainte de ora zece, au apărut și Ambasadorii Poveștilor, însoțiți de părinți și de cunoscutul translator. Erau atât de fericiți și de emoționați, încât avuseseră intenția să meargă în bănci, dar directorul școlii, domnul Petre Săndulescu, un bărbat înalt, cu părul cărunt, le arătă locurile ce le fuseseră pregătite la catedra de pe podium.
O fată cu părul blond îi dădu lui Petruț un volum de basme de Petre Ispirescu.
– Te rog să îl păstrezi de la mine, în amintirea acestei zile, spuse fata, emoționată.
Petruț luă cartea și se uită în fugă peste o pagină. Surprinzător, acum înțelegea toate cuvintele. Miracolul era pe cale să se producă.
Toți invitații erau pe podium, inclusiv Robert, care era dus într-un cărucior de tatăl său.
– Le spunem bun venit acestor minunați Ambasadori ai Poveștilor, spuse directorul, întrerupt de aplauze. Vă mulțumesc, dragii mei, pentru că ați venit de atât de departe pentru a ne conduce și pe noi în minunatul Regat al Iubitorilor de Povești, spuse el, privind către Petruț.
Translatorul dori să traducă spusele directorului, dar Petruț făcu semn că nu mai este nevoie, pentru că începuse să înțeleagă din ce în ce mai bine.
– Încep să înțeleg, se bucură Tudor. Am priceput aproape tot. Tu, Giulia?
– Extraordinar, și cu mine se întâmplă același lucru.
– Dar tu, Robert, întrebă Mălina, ai început să înțelegi și tu românește?
Copilul cu părul cârlionțat duse mâinile gingașe către fața mamei sale și îi spuse cu dragoste, în singura limbă pe care o știa acum:
– Mama…
Femeia începu să plângă de bucurie.
Petruț avea mari emoții. Dorea să răspundă la salutul directorului școlii, dar nu știa în ce limbă să o facă. Încercă să formuleze un salut scurt, în daneză, dar simți că îi lipsesc cuvintele. Încropi, în minte, o frază săracă, foarte săracă, dar se opri în ultimul moment. Simțea cum vin peste el cuvintele românești, cum se umple ca o carte cu pagini albe, în care scriitorul introduce fraze cu o viteză amețitoare. 25%… 50%… Iar ritmul de „reîncărcare” cu vocabularul limbii române creștea de la o secundă la alta. Acum nu mai avea nicio îndoială că urma să vorbească în limba română, pe care o redobândise printr-un proces care ținea mai mult de magie, de mister. Se uită către prietenii lui și remarcă același lucru. Erau atenți la procesul care se petrecea în organismul lor, fără să poată interveni.
Și atunci, își făcu destul curaj pentru a răspunde invitației domnului Petre Săndulescu.
– Dragii mei prieteni, zise el, minunându-se că vorbea din nou în limba lui, am venit cu Giulia, cu Tudor și cu micuțul Robert dintr-o lungă călătorie. Cea mai lungă din viața noastră.
– Și cea mai frumoasă, spuse Giulia…
– Povestiți-ne, se auzi un glas, cel al lui Matei, colegul de bancă al lui Petruț. Vrem să știm…
– Totul la timpul său, spuse băiatul. Vreau să vă spun că întâlnirea noastră este urmărită chiar de Hans Christian Andersen. Știu, veți spune că a murit în urmă cu 140 de ani. Nimic mai greșit. Părintele Soldatului de plumb și al Rățuștii celei urâte trăiește și știe tot ce se petrece în lumea poveștilor de pretutindeni.
În sală se lăsă o tăcere adâncă, întreruptă numai de zgomotul făcut de o jucărie din plastic pe care o agita micuțul Robert.
– Andersen mi-a spus chiar mie că stă printre copii și așteaptă să vadă cine mai trece pe la Poarta Poveștilor…
– Ce este Poarta Poveștilor? întrebă un copil mai mic, cel mult de clasa a II-a.
– Este poarta de intrare în Regatul Iubitorilor de Povești. El stă acolo pentru a vedea cine trece prin apropierea regatului său.
– Andersen a fost rege? întrebă un copil la fel de mic.
– În timpul vieții, nu, spuse Petruț, dar după moarte a ajuns Regele Poveștilor de Pretutindeni. Și, cum vă spuneam… el stă la acea poartă și vorbește cu alți povestitori. Cu Frații Grimm, cu Ion Creangă, cu Slavici, cu Ispirescu, cu Tolstoi… Cu autorii contemporani de basme, care merg deseori prin Regat pentru a-l ține la curent pe povestitorul danez cu noutățile propriilor cărți.
– Și Andersen locuiește mereu acolo? întrebă Bogdan.
– Nu tot timpul, răspunse Giulia, pentru că trebuie să fie în multe alte locuri, acolo unde este nevoie de spiritul său. Bunăoară, astăzi este aici, cu noi, pentru a vă ajuta pe toți să intrați în această țară minunată.
Urmă un răgaz de tăcere, întrerupt de directorul Petre Săndulescu.
– Dragii mei, mă frământă o întrebare. Este vreo limită de vârstă pentru a intra în Regatul lui Andersen? Nu vă ascund că eu și toți profesorii școlii dorim să facem acest pas…
– Nu este nicio limită de vârstă, spuse Tudor. Există, însă, o condiție foarte, foarte importantă.
– Care este aceea? întrebă profesoara de matematică, o doamnă corpolentă.
– Trebuie să credeți cu adevărat în povești. Credeți?
– Sigur, recunoscu profesoara. Vă fac și o dezvăluire: și eu am început să scriu povești, pentru nepoțica mea de numai trei ani.
Toți copiii, care o cunoșteau de profesoara de matematică pentru asprimea sa, începură să aplaude, punând miracolul tot pe seama spiritului marelui povestitor danez.
– Povestiți-ne cum a fost acasă la Andersen, au cerut copiii, la unison.
– Eu am lucrat în micul atelier de cizmărie din casa lor, spuse Petruț, împreună cu Hans Christian. Lucram cot la cot, iar tatăl lui era meșterul nostru. Bărbatul era foarte mulțumit de munca noastră și l-a rugat să ne spună o poveste.
– Și ce poveste v-a spus? întrebă o fetiță curioasă.
– „Soldatul de plumb”, dar era o poveste într-o formă inițială, nu ca cea pe care o știm cu toții astăzi. Casa copilăriei era numită de Andersen – Căsuța Poveștilor încă nescrise…
– De ce? întrebă un alt copil. Pare destul de ciudat…
– Nu este ciudat, spuse Petruț, pentru că acolo erau gândite poveștile, dar nu fuseseră scrise pe hârtie. Știți că de multe ori, în copilărie, avem idealuri pe care le punem în aplicare mai târziu. Așa s-a petrecut și în cazul lui Andersen. Poate că nu numai Soldatul de plumb este în această situație.
Deși erau acolo sute de copii, nimeni nu mișca. Erau cu toții cuprinși de o vrajă care îi ținea lipiți de băncile lor. Dacă ar fi coborât marele povestitor din înaltul cerului, cu o carte de basme la subraț, nu s-ar fi mirat absolut deloc.
– Iar eu, spuse Tudor, am zburat cu el pe deasupra cuvintelor din povești… precum Degețica și rândunica, din povestea pe care o cunoașteți cu toții.
– Se poate zbura pe deasupra cuvintelor? întrebă o altă fetiță, care își imagina cum s-ar fi putut desfășura acel insolit zbor.
– În mod normal, nu, spuse Tudor, dar cu un scriitor de povești totul este posibil. Nu el este cel care inventează acțiunea, care dă naștere personajelor, care răpune duhurile rele, balaurii și zmeii, pentru ca noi să ne bucurăm și să ne simțim în siguranță?
– Ba da, răspunseră copiii.
– Tocmai de aceea nu am fost deloc surprins că zburăm pe deasupra cuvintelor, de fapt pe deasupra basmelor, pentru a ajunge în micuța lui casă din Danemarca. Totul era neatins, ca pe vremea în care copilărise Andersen. Mi-a arătat jucăriile lui, îndeosebi o moară din lemn făcută de tatăl său și păpușile sale celebre, pe care le îmbrăca tot timpul, pentru a semăna cu cele de la teatru.
– Fascinant, spuse un băiat cu părul creț, pierdut în visare. Te-ai jucat cu păpușile lui, ce tare…
– Așa este, spuse Tudor, dar cel mai important este faptul că mi-a vorbit despre Regatul său, în care ne-a primit deja pe mine, pe Petruț, pe Giulia și, bineînțeles, pe micul Robert.
– Este mare acest regat? întrebă un alt copil. Are ziduri, cetăți, soldați, ca toate regatele?
– În primul rând, este un Regat care trăiește în inimile noastre, deci este un regat interior, pe care îl luăm cu noi peste tot…
– Un Regat itinerant, zise Matei ușor derutat.
– Cam așa ceva, acceptă Tudor. Are și el palate, ziduri, soldați, regi, prinți și prințese, dar nu este nevoie să vi le descriu, pentru că voi le știți pe toate, spuse Tudor.
– Cum le știm? se miră fetița blondă. Dar noi nu am fost cu tine în călătorie, ai uitat?
– Credeam că ai înțeles: acolo trăiesc toate personajele din povești, și bune, și rele. Acolo găsim palate, căsuțe, poduri, toate pe care le știm din basme.
– Chiar și căsuța lui Hansel si Gretel? fu curios un băiețel.
– Bineînțeles. O găsim acolo, împreună cu cei doi. Și cu Făt-Frumos, cu Harap Alb, cu Ileana Cosânzeana, cu Motanul Încălțat, cu Aladin și cu toți ceilalți.
– Dar unde încap toate aceste personaje, împreună cu toate palatelor lor? reveni Bogdan în dialog.
– Regatul Iubitorilor de Povești este foarte mare.
– Cât un continent? întrebă altcineva.
– Nu îl putem compara un un continent real, ci cu Continentul Poveștilor, care este cel mai mare din lume. Pentru că este unul care se întinde de la un suflet la altul și de la o inimă la alta.
– Există răutate acolo? întrebă din nou fetița blondă.
– Ca în orice lume… Și acolo sunt personaje negative, rele, dar acestea trăiesc la marginea Regatului, unde le-au alungat personajele pozitive, și nu au curajul să scoată capul decât noaptea. Cu toate acestea, există o grijă permanentă pentru ca zmeii, balaurii și cu duhurile rele să nu facă rău. Eroii curajoși păzesc în permanență Regatul, pentru ca locuitorii lui să poată sta acolo fără teama de a li se face rău.
Se puseseră toate întrebările, mai puțin una, care îi interesa pe toți, inclusiv pe profesori și pe părinți: ei cum puteau ajunge în minunatul Regat? Petruț intui frământarea tuturor și vorbi:
– Nu ați simțit?
– Ce să simțim? întrebară toți copiii.
– Sunteți deja în lumea poveștilor.
– Deja? se minună un alt băiat. Dar eu nu simt nimic special. Uite, pun mâna pe mine și sunt la fel…
– Nu așa îți dai seama, spuse zâmbind Giulia. Închideți ochii și pronunțați cuvintele: „Iubesc Poveștile”. Toată lumea în același timp. Așa, acum spuneți după mine: „Iubesc Poveștile”.
În tot amfiteatrul se auzi un murmur general: „Iubesc Poveștile”.
– Nu deschideți ochii, ci așteptați câteva clipe. Acum ce se întâmplă? întrebă Petruț.
– Vin spre mine tot felul de personaje, spuse un băiat din primul rând.
– Iar eu o văd pe dansatoarea din hârtie, de care se îndrăgostise Soldatul de plumb…
– Uite-l pe Făt-Frumos! Vine împreună cu Ileana Cosânzeana, spuse o fetiță. Și parcă vine și zmeul din urmă…
– Iar eu chiar acum dau mâna cu Aladin. Are și lampa fermecată cu el…
– Ce mică este Degețica, dar cât de frumos cântă…
– Dați-mi o sabie, văd un balaur, se sperie Matei. Vreau să mă lupt cu lighioana.
– Eu mă îndrept spre Èšara Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, spuse directorul, care aștepta și el cu ochii închiși.
– Iar eu am devenit Albă ca Zăpada, spuse cu mândrie fetița blondă. Bine că nu Frumoasa din Pădurea Adormită…
Părinții celor patru copii erau și ei cu ochii închiși, semn că intraseră odată cu toți ceilalți în Regatul Poveștilor, cel pe care, din acea clipă, aveau să îl ducă în inima lor toată viața.
– Acum puteți să deschideți ochii, pentru că vă aflați deja în Minunata Èšară a Poveștilor, acolo unde Andersen este rege, iar toți ceilalți povestitori sunt oamenii lui de nădejde.
Cu toții deschiseră ochii, fermecați de miracolul la care participaseră. Se simțeau mai ușori, mai curați, mai aproape de bolta cerului, cea care luminează și stârnește imaginația celor care scriu povești. Se luară cu toții de mână, ca după cel mai fericit eveniment din viața lor.
În acest timp, micuțul Robert urmărise și el, cu cea mai mare atenție, tot evenimentul. Nu plânsese, nu agitase jucăria, nu ceruse să fie luat în brațe. Acum, când se terminase călătoria celor prezenți în noua lor lume, copilul dădu semne că vrea și el să spună ceva. Părinții lui îl priviră cu interes, dar acestuia îi lipseau acum cuvintele pe care le știuse până de curând în limba daneză. Iată de ce, începu să caute câteva cuvinte în limba română, pentru a spune ceea ce dorea:
– Hans, spuse micuțul, făcând pauză…
– Vrei să spui Hans Christian Andersen, scumpul meu? întrebă Mălina.
Robert dădu afirmativ din cap, continuând să construiască la prima lui propoziție:
– Pupat…
– Andersen te-a pupat?
Copilul confirmă că mama sa înțelesese exact.
– Aici, mai spuse Robert, punând degețelul pe frunte.
– Andersen te-a pupat pe frunte? repetă Mălina, asta ai vrut să spui?
– Da, zise cârlionțatul, rușinându-se de isprava lui.
– Te-a binecuvântat, spuse mama sa, cu ochii în lacrimi. Andersen te-a atins cu spiritul său, pentru că îi iubești atât de mult poveștile, mai adăugă femeia, în aplauzele tuturor copiilor.
Tudor, Petruț, Giulia și micul Robert erau aplaudați la scenă deschisă de toți: colegii lor, profesorii, părinții și translatorul care avusese prilejul să trăiască o extraordinară poveste alături de aceștia.
– De acum, spuse Petruț, puteți invita și voi alți prieteni în Regatul Iubitorilor de Povești. Ați căpătat acest drept.
– Serios? se miră Matei. Putem invita și noi?
– Toți de aici aveți acest drept, spuse Giulia.
– Putem să-i luăm și pe părinți? mai întrebă un alt băiat. Mama și-ar dori foarte mult și oricum nu prea mă lasă singur…
– Dacă nu sunt deja acolo, puteți să îi chemați. Dar atenție: cu condiția să fie cu adevărat iubitori de povești.
– Îi testăm înainte, spuse fetița blondă, spre amuzamentul tuturor. Eu am de gând să le dau extemporal și îi voi supraveghea, ca să nu copieze.
Așa se termină povestea celor patru Ambasadori ai Poveștilor, cei care se treziseră, într-o bună dimineață, vorbind în limba marelui povestitor danez. De unde puteau ști că acesta era numai începutul unei extraordinare aventuri?
Degustarea de carte a zilei a cuprins un fragment din volumul „Cu Andersen în Regatul Poveștilor” de Petre Crăciun, cu ilustrații de Anca Smărăndache. Cartea poate fi comandată pe site-ul scriitorului Petre Crăciun, în librăriile Cărturești sau la librăria Mihai Eminescu.
Daniela Nane citind din volumul „Cu Andersen în Regatul Poveștilor”:
Actorul Vasile Toma la lansarea volumului „Cu Andersen în Regatul Poveștilor”:
