Primăvara se strecura vitează printre ciotul de gheață rămas după vizita iernii. Soarele își flutura pleoapele aurii, încălzind pământul aspru. Ioana privea renașterea naturii din camera liniștită, gândindu-se că ar fi fost fericită să împartă frumusețea peisajului cu mama. Doar că ea muncește zi și noapte și este obosită, plictisită și iar obosită. De obicei, când ajunge acasă, fetița are deja temele rezolvate, ghiozdanul pregătit și somnul pe gene. Abia dacă mai reușesc să își rostească două cuvinte.
În acea după-amiază de început de martie, soneria se auzi mai devreme. Încântată până peste poate, Ioana se grăbi să îi deschidă mamei, care o întâmpină din prag cu o expresie posomorâtă.
– Bună, draga mea! Trebuie să mă întind puțin, sunt ostenită! oftă, lăsând câteva plase în grija fetei.
– Sigur, mami! Mă ocup eu. Du-te și odihnește-te!
În timp ce așeza cumpărăturile la loc, Ioanei îi veni o idee hazlie: ce ar fi dacă mama ar deveni din nou copil? Oare ar scăpa de frământări? Ar zâmbi mai des?
„Ne-am juca împreună. Ar fi distractiv!” chicoti și își termină treaba.
O lumină intensă străbătu fereastra dormitorului și o înfioră pe fetiță. Fugi într-un suflet să vadă dacă totul este în regulă și… pe marginea patului găsi o mamă cât un deget. Speriată, strigă:
– Ce s-a întâmplat? Unde este mama?
– Calmează-te! Sunt aici lângă tine, îi răspunse ființa mică, zburând pe buchete de flori înmiresmate.
– Imposibil! Cum?!
– Zâna Mămicilor a apărut din senin și m-a transformat într-un… cred că a zis „ghemotoc de mamă”. Mi-a dăruit o misiune specială: să îmi amintesc să fiu copil și să răspândesc flori pentru mame. Vrei să mă ajuți? o mângâie ea pe obrazul gingaș.
Ioana își recăpătă suflul încetul cu încetul. Nu era un lucru oarecare să pleci într-o aventură cu mama pe care o poți ține în palmă, dar curiozitatea fu mai puternică spaima. O va proteja așa cum a fost protejată la rândul ei!
– Să pornim! anunță Ioana entuziastă, cotrobăind după lanternă, pătură și gustări.
Ghemotocul de mamă avea aceleași trăsături ca mama ei cea adevărată: părul castaniu și lung, ochii căprui și blânzi, mâinile netede. Ioana se simțea în siguranță ținând buchetele de flori zburătoare în brațe. Astfel, își supraveghea și mama.
– Încotro mergem? Ce ți-a mărturisit Zâna Mămicilor?
– M-a rugat să livrez câte un mănunchi de flori copiilor care își doresc pentru mame toate petalele din lume. Am aici o listă. Poftim!
Fata citi cu atenție și descoperi că, pe lângă copii, și melcii, broscuțele, și gâzele din pădurea învecinată, ba chiar și covrigeii de la patiserie se străduiesc să le facă mamelor o surpriză. Unul câte unul, micuții fascinați primiră buchetele pe care le asortară cu felicitări multicolore. De cum aliniară florile, o magie se înfiripă: alte petale crescură și se împrăștiară din grădină în grădină, vestind sărbătoarea. O întâmplare asemănătoare se petrecu și în frunziș, unde melcii, broscuțele și gâzele cântau și aranjau serbarea viorelelor, zambilelor, lalelelor, narciselor.
– Haideți și voi în hora noastră! le poftiră viețuitoarele, unindu-se în cerc.
Cele două se prinseră cu veselie în joc, învârtindu-se și aplaudând cu spor. Pentru ca ghemotocul de mamă să se întoarcă în copilărie, Ioana îi agăță în plete o floare zburătoare, ce se înălță și se răsfiră în mii de petale fermecate. Obrajii mămicii emoționate semănau cu un câmp de maci.
Porniră în pas alergător, ascunzându-se una de cealaltă în tufișuri și râzând cristalin când își ghiceau următoarea mișcare.
Se plimbară minute în șir pe lângă lacul dezmorțit, iar Ioana plănui un picnic cu merindele pe care le păstrase cu băgare de seamă. De îndată ce vru să scuture păturica pe care să stea, puful păpădiilor alăturate se ridică în smocuri spre cer, atras de o forță nevăzută. Chipul fin al Zânei Mămicilor se oglindi în văzduh. Cu glas șoptit, le spuse:
– Datorită dragostei voastre, puterile mele s-au mărit. Copiii îmi cereau toate petalele din lume pentru mame, dar eu nu aveam încrederea necesară pentru a le îndeplini visul. Odată cu dorința Ioanei de a-și purta mama în copilărie, m-am întrecut pe mine. Ghemotocul de mamă și apoi florile zburătoare nu ar fi existat fără minunăția aceasta de fată.
– Fiica mea… și-a dorit ca eu să fiu din nou copil?
– Întocmai. Să plutești ca un fluture nestingherit, să miroși florile, să alergi prin verdele pădurii ca o căprioară ghidușă. La urma urmei, și mamele au nevoie să fie alintate.
Ghemotocul de mamă o îmbrățișă pe Ioana cu lacrimi în ochi. Iată că iubirea face minuni.
– Sunt mândră de tine! Te iubesc!
– Și eu te iubesc, mami!
– Așa și trebuie să fii! zise Zâna Mămicilor. Florile zburătoare pe care le-ați creat vor umple Pâmântul de petale. Va fi o grădină magnifică. Doar pentru mame, completă apoi zâna, împletind mărțișoare din ghioceii de pe rochie. O grădină infinită.
Înainte de a-și continua călătoria, Zâna Mămicilor le desenă amândurora câte o umbrelă din flori pe braț, ca ploaia care se ivește din când în când pe aleea sufletului să nu aducă decât un parfum proaspăt.
– Ghemotocul de mamă va reveni la normal la miezul nopții. De voi depinde păzirea copilăriei. Dacă o feriți de primejdii, va rămâne mereu o prietenă de ispravă. Pe curând!
– Mulțumim pentru lecția prețioasă! La revedere!
Razele călduroase intrară în nori, ascunzându-se într-o diademă de stele. Ioana și ghemotocul de mamă oferiră ultimele buchete de flori zburătoare covrigilor de la patiserie, așteptând din moment în moment ca Pământul să ia forma grădinii promise. Fetița își conduse mama spre casă, o înveli și îi povesti despre personajele fermecate pe care le-a întâlnit în cărțile de la școală.
Căzură de acord că niciunul nu se compară cu Zâna Mămicilor.
– Nici pe departe! Zâna Mămicilor este extraordinară! Mi-a ascultat voința, surâse poznaș Ioana.
Tăcerea se așternu. Ghemotocul de mamă adormise profund, iar fata îi îngădui să pătrundă în lumea viselor, retrăgându-se în dormitorul ei.
Se apropie ușor de pervaz, trimise o sărutare lunii, și observă petalele de flori care încolțeau pe stradă ca niște scântei. Inima îi tresălta de bucurie. Zâna Mămicilor își respecta promisiunea.
