Era Ajunul Crăciunului. Pe deasupra pădurii, cerul se învelise cu o păturică groasă de stele. Era așa de frig, că zăpada sclipea în razele lunii și scârțâia până și sub pașii veverițelor ce nu se duseseră încă la culcare.
Nu foarte departe de marginea pădurii, copiii Pădurarului făcuseră un om de zăpadă. Era destul de mititel, că nici copiii n-ajungeau prea sus cu mânuțele, dar avuseseră grijă să-i pună un fular la gât și o căciuliță pe cap, ca să nu înghețe peste noapte. Omul de Zăpadă era mulțumit. Lui îi plăcea frigul. Așa că stătea cuminte unde îl puseseră copiii și se uita spre fereastra luminată de la căsuța Pădurarului.
Fusese agitație mare în toată casa. Pădurarul plecase dis-de-dimineață să le ducă fân căprioarelor și când se întorsese, trăgea de sănioară un brăduț. Nici prea mic, nici prea mare, dar stufos și foarte verde. De bucurie, copiii au început să țopăie și să facă îngerași de zăpadă. Pădurarul a cioplit trunchiul brăduțului și l-a înfipt între patru scândurele, să stea drept în picioare. Apoi l-a scuturat bine de zăpadă și l-a dus în casă. Copiii au intrat și ei în casă, chiuind veseli.
Ce-or fi făcut ei toată ziua în casă, Omul de Zăpadă nu-și putea închipui. El îi așteptase cuminte afară, să se mai joace. Îi plăcea când copiii se jucau cu bulgări de zăpadă și spera că poate îi vor face și lui un prieten, cu care să mai schimbe o vorbă când nimeni nu e prin preajmă. Dar nici fetița, nici băiețelul nu mai ieșiseră deloc pe-afară.
Când s-a lăsat întunericul, la fereastra căsuței Pădurarului s-au aprins multe luminițe colorate și asta l-a mirat foarte tare pe Omul de Zăpadă. Ar fi vrut să vadă mai de-aproape luminițele, așa că și-a luat inima-n dinți, s-a uitat de jur împrejur, să fie sigur că nu vine nimeni și s-a dus pâș-pâș, până la fereastră.
Vai, ce minunăție era dincolo de geam! Copiii împodobiseră brăduțul cu tot felul de jucării mici și cu globuri și cu ghirlande de hârtie, ba chiar înșiraseră floricele de porumb pe ață și le puseseră de jur împrejurul brăduțului.
În vârf era o steluță aurie ce strălucea aproape la fel de tare ca acelea de pe cer. Omul de Zăpadă se apropiase așa de tare de geam că, din cauza frigului, era cât pe ce să rămână cu nasul lipit de fereastră.
Degustarea de carte a zilei a fost „La ce visează oamenii de zăpadă” de Andreea Demirgian, cu ilustrații de Anda Ansheen. Mai multe detalii despre acest volum găsiți pe pagina editurii sau pe site-ul autoarei.
