Categorii Degustare de carte

Motanul Pisicescu

de Carmen Dominte

Departe, dincolo de capătul pământului se află împărăția pisicilor nemuritoare. Nimeni nu a îndrăznit să pună piciorul pe acele meleaguri, pentru că, după cum se știe, ele se întind între lumea noastră și lumea umbrelor.

Într-una din zile, tocmai în acea împărăție, se născu un pisoi negru tot, cu botul roșu și ochii mari și galbeni. Văzându-l așa de frumos, ursitoarea lui a vrut să-i ofere ceva deosebit și i-a dăruit graiul omenesc. Nicicând în împărăția pisicească nu s-a mai auzit de un asemenea dar, nici o pisică nu a fost înzestrată cu puterea de a înțelege și vorbi omenește. Ursitoarea era mândră de fapta ei, și nu mai putea de dragul pisoiului, în schimb, împărăteasa pisicilor s-a mâniat tare mult și a chemat-o pe ursitoare la ea.

De ce ai nesocotit legile noastre și i-ai dat bietului pisoi puteri ce nu sunt din lumea noastră? o dojeni împărăteasa de cum intră în sala tronului.

– Am vrut să poată fi un motan deosebit de toți ceilalți. Frumusețea lui este minunată și eu am adăugat doar încă ceva la ea.
– Nesăbuința ta îl va costa enorm; amenință împărăteasa încruntându-se. Va trebui să părăsească împărăția noastră și să își croiască drum în lumea oamenilor.
– Bine, dar eu nu m-am gândit că se poate întâmpla așa ceva; îndrăzni să spună ursitoarea, speriată de hotărârea împărătesei. N-aș putea face ceva acum ca să îndrept lucrurile?
– Dacă vrei, poți să mergi și tu cu el, însă el nu va mai putea pune o lăbuță în împărăția mea; hotărî împărăteasa.
– Vai mie, ce-am făcut? începu să se tânguie ursitoarea, știind prea bine că ea nu va putea pleca niciodată din împărăția pisicească fără a-și pierde nemurirea.
– Dacă se află în împărăție că o singură pisică are acest dar, vor dori toate celelalte același lucru și asta nu se poate; se arătă neînduplecată împărăteasa.
– N-aș putea totuși îndulci soarta lui, el n-are nici o vină pentru greșeala mea.

Împărăteasa căzu puțin pe gânduri. Îi era milă de bietul pisoi și atunci găsi o soluție:

– Dacă mustățile sale vor crește suficient de mult ca să poată face tot felul de vrăji, abia atunci va avea și el dreptul la nouă vieți în loc de una, însă împărăția noastră nu o va mai putea vedea niciodată.

Ursitoarea părăsi tristă sala tronului împărătesc. Știa că hotărârea împărătesei odată ce a fost luată, nu va mai putea fi schimbată în veci. Îl pregăti atunci pe pisoi pentru marea călătorie și, cu lacrimi în ochi, îl petrecu până la porțile împărăției. Înainte să se întoarcă, îl descântă ca asupra lui să nu se abată nici un rău lumesc și se rugă ca mustățile lui să crească cât mai repede.

Pisoiul începu numaidecât să se joace ba cu firele de iarbă, ba cu propria-i coadă și nu băgă de seamă că rămase singur. Când începu să se întunece și văzu că nu mai este nimeni în jur, pisoiul se puse pe un mieunat teribil. Enervați de zarva iscată, doi șoareci de câmp îți făcură apariția.

– Nu e bine să strigi așa de tare, spuse unul dintre ei.
– Nu, nu, întări al doilea. Atragi atenția și vin păsările să te pape.

Pisoiul tăcu brusc. Se făcu ghem și îi ascultă cu mare atenție pe cei doi șoareci.

– Când simți că este cineva în preajmă trebuie să taci mâlc, să te faci mic de tot și să dispari sub pământ imediat.
– Unde sub pământ? se miră pisoiul.

Auzi, frate, ce întrebare. Toți șoarecii își sapă galerii sub pământ.

– Apoi începi să rozi scoarța copacilor și îți faci ușiță și ferestre.
– Eu nu știu nici să sap și nici să rod; se întristă motănelul.
– Atunci trebuie să vii cu noi să te învățăm; hotărî unul din șoricei.
– Ba nu, eu nu vreau să vin cu noi.
– Nu-l putem lăsa aici de unul singur, dacă nu-l prinde vreo pisică, atunci cu siguranță ajunge în ghearele vulturului.
– Dacă îl duci acasă, mama o să-i dea din porția noastră de brânză și o să ne culcăm cu burta mai mult goală, nu vezi că e un șoarece uriaș.

Cei doi șoricei căzură pe gânduri și se tot mutau dintr-un loc în altul doară-doară le-o veni vreo idee ce să facă cu uriașul de lângă ei, dar nimic. Plictisit să-i mai aștepte, pisoiul le spuse:

– Eu nu cred că sunt șoarece, voi ce spuneți? întrebă pisoiul.
– Da, mi se părea mie că ești cam mare, îl privi atent unul din șoricei.
– Ai și botul mai turtit… și prea multe fire de păr, îl cercetă celălalt.
– Gata, frate, acum știu ce ești: o șopârlă, se decise unul din ei.
– Unde ai mai văzut tu șopârlă cu păr?
– Coadă are? Are. Are patru picioare? Are.
– Atunci de unde i-o fi răsărit părul și mustățile?
– Dacă e pisică, eu am dispărut.

Cei doi șoricei o zbughiră care încotro, speriați numai la gândul că au stat atât de aproape de o pisică adevărată.

– Nu, nu plecați. Mi-e frică să stau singur, îi strigă rugător pisoiul.

Atunci două boticuri lungi apărură de sub niște frunze.

– Noi nu te putem lua acasă la noi, va trebui să mergi în lumea oamenilor.
– E departe?
– La poalele dealului acesta este o așezare unde stau oamenii. Acolo caută să-ți găsești un stăpân care va avea grijă de tine, îl sfătui unul dintre șoricei.

– Însă bagă de seamă, orice ai face acolo, niciodată să nu încerci să prinzi șoareci.

Pisoiul le mulțumi și, înainte să o apuce spre satul din vale, le făgădui că nu va ataca un șoarece toată viața lui. Rămas singur își linse mai întâi blănița, apoi o porni spre îngrămădirea de luminițe pe care le văzu în depărtare și până spre ziuă ajunse la poarta de lemn a unei biserici. Obosit, adormi imediat și nu simți palmele care îl purtară înăuntru, într-o chilie de călugăr. Abia când mirosul de lapte proaspăt îi ajunse la nări, deschise ochii. În fața lui stătea o arătare imensă, cu barbă lungă și cu un zâmbet până la urechi.

– Sunt fratele Luca, se auzi vocea acestuia, iar tu o să fii motanul meu. Când o să mai crești puțin, o să prinzi toți șoarecii de la mănăstire.

Pisoiul nu spuse nimic, își bău repede laptele, și primi înapoi același zâmbet imens și o mângâiere pe creștetul capului. Același zâmbet îl vedea mai tot timpul, căci fratele Luca își petrecea multă vreme cu el, spunându-i povești pe care le auzise și el de la alți călugări, iar pisoiul era numai urechi și părea să înțeleagă tot ce i se spunea. Când lucra în grădina mănăstirii, pisoiul se juca printre răsaduri, când mătura în sala de mese, pisoiul se ascundea după scaunele trase la perete, dar niciodată nu făcuse nici măcar un gest de a încerca să prindă vreun șoarece. Fratele Luca era răbdător, așa cum sunt toți călugării, dar pisoiul crescu și nici gând să deprindă îndeletniciri de pisică.

Atunci starețul mănăstirii îl chemă pe fratele Luca la el.

– Am înțeles că ai prins drag de pisoiul acesta, dar șoarecii mișună prin cămările mănăstirii și pe la bucătărie, iar motanul tău nici pomeneală să-i prindă.

Fratele Luca nu îndrăzni să spună nimic, știa că starețul avea dreptate. Se duse în chilia lui și găsi pisoiul tolănit pe pat. Se așeză lângă el și îl mângâie pe creștet, apoi prinse a-i vorbi:

– Uite ce e, începu el să-l dojenească, dacă până mâine nu îmi aduci măcar un șoricel, va trebui să te dau altcuiva.

Pisoiul, amintindu-și de promisiunea făcută celor doi șoareci de câmp, îl privi lung și spuse:

– Eu nu știu să prind șoareci și n-aș îndrăzni să le fac vreun rău.
Fratele Luca mai să cadă de pe marginea patului. Se frecă bine la ochi de-i dădură lacrimile și se uită la motan.

– Tu, tu știi să vor-vorbești, se bâlbâi călugărul.
– Am primit acest dar la naștere, dar nu știu să prind șoareci, îi răspunse hotărât motanul.

Atunci fratele Luca a fost nevoit să se descotorosească de bietul motan și se duse cu el în sat. Merse pe câteva străduțe și, în cele din urmă, neștiind cum să facă, îl lăsă la ușa unuia dintre meșteșugari, cu speranța că poate îi va fi de folos acestuia în vreun fel.

Dar la ușa cu pricina nu mai trăia decât o bătrână singură care nu avusese copii. Bărbatul ei fusese cizmar și câștigase destul de bine, reparând pantofii, botinele și saboții oamenilor din sat. De când acesta se prăpădise, bătrâna își petrecea tot timpul singură și nu avea pe nimeni care să-i mai țină de urât. Așa că, atunci când găsi motanul mieunând în fața ușii, fu tare bucuroasă și-l vârî imediat în curte. Cât era ziua de lungă acesta obișnuia să stea cocoțat pe gard și să toarcă. Bătrânei îi era drag de el și îl dezmierda de câte ori avea ocazia. Îi găsise și un nume, care să arate cât de nobil era frumosul animal, așa că îi spunea motanul Pisicescu. Uneori, îi povestea tot felul de istorii inventate de ea. Motanul se întindea leneș și aștepta să fie mângâiat pe creștet, în timp ce asculta foarte atent vocea bătrânei. Când se plictisea, se retrăgea într-un colț și adormea imediat.

În serile de iarnă, când afară bătea cumplit gerul, motanul Pisicescu venea și se așeza în poala bătrânei. Atunci aceasta își începea povestea, iar el era numai urechi la cuvintele auzite, întocmai cum făcuse și în chilia fratelui Luca. Și îi plăcuseră atât de mult poveștile bătrânei, că într-una din zile o întrebă cu glas de om:

– Ce s-a întâmplat mai departe?

Bătrâna se sperie auzind motanul prinzând glas omenesc și-l scăpă din brațe. Acesta nu fugi, ci se gudură la picioarele ei, apoi se așeză pe labele din spate și o privi lung.

– Ce ființă stranie zace în tine? apucă bătrâna să spună cu noduri în gât.
– Nu-ți fie teamă, nu sunt decât un biet motan izgonit din lumea pisicilor nemuritoare.
– De ce vorbești atunci asemeni unui om?
– Pe când eram doar un pisoi în împărăția pisicească, am primit darul de a putea înțelege și vorbi întocmai ca și oamenii. Împărăteasa s-a supărat foc și m-a izgonit din împărăție. Urma să trăiesc în lumea aceasta, pierzându-mi viața nemuritoare de pisică.
– Nu te mai poți întoarce niciodată înapoi?
– Numai dacă îmi vor crește mustățile suficient de mult ca să pot face vrăji, abia atunci voi putea avea în loc de o singură viață, alte nouă vieți, dar, până atunci, nu sunt decât o pisică obișnuită de casă.

Bătrâna se întristă aflând soarta bietului motan, și de atunci avu și mai mare grijă de el, sperând că mustățile lui se vor lungi destul de repede, astfel ca el să-și poată recăpăta măcar cele nouă vieți promise. Motanul era foarte recunoscător și își petrecea mai tot timpul stând de vorbă cu stăpâna lui, mulțumit că aceasta nu îl punea să prindă șoareci.

Vremurile însă erau grele și, cu toate că avusese mare grijă să nu cheltuie mai mult decât era necesar, bătrâna isprăvi în scurt timp mica avere lăsată de bărbatul ei. Astfel, ca să-și poată duce zilele, bătrâna începu să vândă de prin casă mai întâi lucrurile de care nu avea atâta nevoie, apoi renunță la servanta din bucătărie cu toate farfuriile și tacâmurile în ea. După vreo două săptămâni dădu oglinzile, masa din cameră și canapeaua. Urmă pendula, dulapul și patul în care dormea. Lucrurile ei erau vechi și nu primea prea mulți bani pe ele, așa că vânduse aproape tot. Nu rămăseseră decât o rogojină, câteva haine vechi roase de molii și motanul. Atunci bătrâna, nemaiavând ce să facă, luă motanul în brațe și cu sufletul îndurerat, se duse cu el la târg. Pe drum însă motanul, înțelegând ce se petrece, prinse a vorbi.

– Nu mă vinde încă, îți pot fi de mare folos.
– Numai sărăcia m-a îndemnat să fac așa ceva, se jelui bătrâna motanului.
– Viața mea a fost liniștită de când locuiesc în casa dumitale, iar grija pe care mi-ai purtat-o nu poate să treacă nerăsplătită. Du-mă acasă și fă-mi din hainele ce au rămas cel mai frumos costum pe care să-l îmbrac mâine când mă voi înfățișa oamenilor în târg.

Bătrânei nu-i prea venea să dea crezare spuselor motanului, însă acesta insistă și cum nici ea nu prea ar fi vrut cu adevărat să-l vândă, se întoarseră amândoi acasă. Până să apună soarele bătrâna adună toate hainele vechi pe care le mai avea prin casă Și croi repede un costumaș ca de copil, pe care se gândi să încerce să-l vândă a doua zi la târg, în locul motanului. Dar nu mai apucă să ajungă la târg căci dis-de-dimineață ia motanul de unde nu-i. Îl strigă și îl căută toată ziua, dar motanul dispăruse cu tot cu bunătate de costumaș.

De cum se mijiră zorii, motanul îmbrăcase costumul cusut cu greu de bătrână și pornise spre târgul satului. Nu îi fusese greu să găsească gardurile ce împrejmuiau micul târgușor și le sări dintr-o mișcare. Se duse apoi unde era mai multă lume și începu să cânte și să dănțuiască asemeni unui copil stângaci. Imediat se strânse în jurul său puhoi de lume. Toți râdeau de mama focului, nimeni nu mai văzuseră un animal care să cânte cu glas de om și să danseze exact ca un copilandru. Motanul era încântat de această ispravă, chiar dacă se mai împiedica în timpul dansului, însă tocmai stângăcia lui îi distra de minune pe cei care se strânseră ciorchine în jurul său și astfel își isprăvi cântarea în aplauzele mulțimii. Înainte să plece, toți lăsară câte un bănuț, iar motanul grijuliu strânse monedele și cumpără merinde pentru bătrâna lui stăpână.

Când se întoarse înapoi acasă, aceasta nu mai contenea cu laudele și mângâierile ei drăgăstoase.

– Mulțumesc cerului că m-a fericit cu o mândrețe de motan, spunea mereu bătrâna.

Și mulțumea în fiecare zi, căci motanul Pisicescu mergea zi de zi la târg unde își interpreta cântecul și de unde se întorcea cu două coșuri pline cu de-ale gurii. Devenise atât de cunoscut, încât apariția lui era mult-așteptată la locul cu pricina. Unii copii îi aduceau jucării și bomboane pe care motanul le ducea întotdeauna acasă, spre încântarea bătrânei. Însă fericirea ei nu dură mult timp, de îndată ce veni toamna sufletul ei se mută în lumea umbrelor, lăsându-l pe motan singur pe lume. Cuprins de tristețe, acesta părăsi casa bătrânei și se întoarse în târg sperând să găsească pe cineva care să i se facă milă de el și să-l ia acasă.

În acea zi în târg era puțină lume, frigul începuse deja să muște și stătea să plouă. Motanul se ghemui lângă o tarabă pe care stăteau întinși câțiva pești. Din când în când se uita în sus la negustor, doară-doară îi aruncă și lui câte ceva. Târgovețul își striga înverșunat marfa și nu dădu atenție motanului. Abia într-un târziu, îl văzu ghemuit în fața tarabei și îl alungă cu piciorul.

– Pleacă de aici, marș. Din cauza ta nu-mi vin mie mușterii.

Și motanul plecă. Se duse cât mai departe de taraba cu pricina și se cuibări sub o scândură. Își aduse aminte de prietenii lui șoriceii. Probabil că și atunci când plouă, ei se ascund în galeriile lor de sub pământ. Tare ar fi vrut ca și el să se transforme într-un șoarece de câmp ca să poată sta ascuns la adăpost. În timp ce moțăia cu gândul la galeriile de pe câmp, auzi o voce de copil:

– Ce-i cu tine, motănel, pe aici?

Și se trezi ridicat de două mâini micuțe. Apoi doi ochi mari de copil clipeau în fața boticului său. Motanul nu îndrăzni să scoată un sunet. Mâinile îl traseră de sub scândură și îl purtară pe brațe, până într-o casă din apropiere. A fost dus apoi într-o cameră plină cu jucării și păpuși.

– Ai să stai cu mine. Uite, o să locuiești în casa păpușii mele. Are tot ce-ți trebuie: pătuț, oglinjoară și perie.

Motanul fu periat îndelung, apoi culcat cu mare grijă în patul minuscul al păpușii în care îi fu imposibil să încapă.

– Cred că tata o să-ți facă un pat mai mare, până atunci ai să dormi în patul meu.

Mâinile îl ridicară din nou și îl așezară pe pat, iar motanul se întinse lângă umărul fetiței și începu să toarcă. Fetița îi spuse că este fata bucătarului de la curtea domnească și că nu avusese nici un prieten până acum. I-ar plăcea tare mult să fie mereu cu ea și să-i spună povești.

– Nimic mai simplu, prinse curaj motanul și începu să grăiască. Pot să-ți spun chiar acum o poveste.

Fetei nu i se păru nimic straniu în faptul că motanul prinse glas și îl lăsă să îi spună prima poveste. După ce isprăvi, fetița vru să mai audă o poveste și apoi încă una, încât motanul obosi la un moment dat și adormi buștean. Se înserase de ceva vreme și bucătarul se întoarse acasă. Fetița bucuroasă îi arătă motanul și îl rugă să facă un pătuț și pentru el, așa cum îi făcuse păpușii. Așa că motanul Pisicescu se trezi păpușa unei fetițe cu codițe care îi purta prea mult de grijă. Cât era ziua de lungă îl peria, îl îmbrăca cu hainele păpușii, care îl cam strângeau destul de tare, îi punea pe cap o bonețică în care făcuse două găuri cu foarfeca ca să îi poată scoate urechile afară și îi servea tot felul de mâncăruri și de băuturi invizibile din farfurioare și ceșcuțe minuscule. Apoi îl punea să-i spună povești. Iar motanul Pisicescu îi tot povestea, dar gândul lui era la bătrâna sa stăpână căreia îi ducea nespus dorul. Pe zi ce trecea însă, motanul era tot mai trist și tot mai abătut, până simți că se îmbolnăvește de atâta grijă din partea micii sale stăpâne. Fetița nu apucase să spună nimănui că motanul poate grăi cu glas de om și chiar dacă ar fi spus, tot nu ar fi crezut-o cineva.

Într-una din zile, pe când soarele se pregătea să apună, fetița adormi în timp ce motanul îi spunea una din povești, și atâta i-a trebuit. Cu mișcări ușoare a sărit din pat, și apoi, fără să-l audă nimeni, ieși din cameră și din casa bucătarului.

Bucuros că a scăpat de o asemenea pacoste, alergă cât îl ținură picioarele spre curtea domnească cu gând să găsească ocrotire la altcineva. Odată ajuns în fața porților domnești se cocoță de zidul de împrejmuire și de acolo sări în primul copac. Din copac coborî în curte iar de acolo, printr-o întredeschidere a ușii, intră în palatul domnitorului și începu să se plimbe pe coridoarele lungi, cu ferestre înalte. Când auzi primele voci, vru să se ascundă repede și nimeri direct la picioarele unei gărzi care stătea nemișcată la intrarea în iatacul domniței. Motanul înlemni de frică, dar ușa iatacului se deschise și, prin cadrul ei, țuști la domniță în poală. Gărzile se năpustiră asupra lui încercând s-o elibereze pe doamna țării de povara ce i se cuibărise pe genunchi.

– Lăsați-l, nu vedeți ce costum frumos are? începu domnița a râde în hohote și gărzile se luară după ea.

Domnița prinse imediat drag de el și îl opri la palat. Toată ziua se jucau împreună, dar seara, după ce somnul o toropea și adormea imediat ce punea capul pe pernă, motanul se culca la picioarele ei și torcea până spre ziuă.

Trecuseră câteva zile de când motanul se lipise de sufletul domniței și locuia la curtea domnească. Tot atunci se întoarse și domnul țării de la vânătoare și dădu cu nasul de motanul îmbrăcat în costumul său făcut de bătrână, dormind pe jilțul domnesc. Când se mânie foc, domnița sări în ajutorul motanului și îl înduplecă pe domnitor să îi îngăduie să îl păstreze. Inima domnului se cam înmuie la rugămințile domniței și încet-încet cedă, dar adăugă la sfârșit:

– Motanul acesta trebuie să ne fie de folos în vreun fel. Sper că știe să prindă șoareci.

Motanul Pisicescu făcu ochii mari, speriat de cerința domnitorului. Se uită lung la domniță, iar aceasta îl luă repede în brațe și dispăru cu el în iatacul ei.

De atunci motanul se ferea cât putea de mult de domnitor, sperând că dacă nu va da ochii cu el, acesta va uita și de el și de bieții șoricei; așa că petrecea mai mult timp pe la bucătărie și prin grădină. Domnul țării avea treburi până peste cap, dar de motan nu uită. Atunci când din întâmplare dădeau nas în nas printr-unul dintre coridoare, sprâncenele stufoase ale domnitorului se încruntau iar motanul se făcea nevăzut în umbra de după prima ușă ce-i ieșea în cale.

Într-o noapte, pe când toată curtea domnească dormea dusă, motanul se tot foia în patul domniței. Sări pe pervazul ferestrei și văzu cum flăcările cuprinseră palatul. Îngrozit, se puse pe un mieunat teribil de o trezi imediat pe domniță. Aceasta alertă gărzile și pe domnitor. În scurt timp, toți cei aflați la curte alergau să stingă focul și, până se lumină de ziuă, nu mai rămăsese nici o scânteie care să ardă. Domnul țării luă motanul de-o parte și îl mângâie pe creștet de câteva ori. Motanul începu să toarcă și să se gudure pe lângă el, apoi domnitorul plecă, dar veniră ceilalți curteni și toți îl mângâiau pe creștet, iar el torcea în continuare.

Dar isprăvile motanului Pisicescu nu se termină aici. Văzând curtea domnească în starea jalnică în care se afla, își aduse aminte de prietenii săi, șoriceii, care își fac ușițe și ferestre din scoarța copacilor. Nu spuse nimănui nimic, și o apucă spre dealul unde știa că își au casa prietenii lui. Dură ceva timp până să ajungă, și apoi încă puțin până îi află pe șoricei.

– Cândva mi-ați spus că voi roadeți scoarța copacilor; începu motanul.
– Desigur, nouă ne place să roadem, am face asta tot timpul.
– Dacă cineva ar avea nevoie de mult lemn ca să construiască un palat, l-ați ajuta? îndrăzni să întrebe motanul.
– Să nu spui că acum vrei să-ți faci palat?
– Nu eu, domnul țării a rămas fără curte domnească și o să-l cam ningă și plouă.
– Păi, spune așa.

Cei doi șoricei chemară atunci toți șoarecii din ținut și o porniră spre curtea domnitorului. Motanul Pisicescu mergea în frunte, iar în urma lui se strânse un alai cât era dealul de mare. Pe unde treceau, toți cei care dădeau cu privirea de ei se ciupeau de obraz, se frecau la ochi, sau își făceau cruce și scuipau în sân, pentru că nu mai văzuseră atâta șoricime condusă tocmai de o pisică. Dar motanului Pisicescu nici că-i păsa, el mergea spre curte țanțoș, cu toți șoarecii după el, ca să-l ajute pe domnitor.

Când începu a se însera, alaiul se apropie de ruinele încă fumegânde. Șoarecii nu așteptară să li spună ce au de făcut că se și apucară de doborât copacii din pădurea din spatele curții domnești. Unii dintre ei cărau pietre pe care le așezau la temelii, alții preparau mortalul și fixau pietrele. Din trunchiurile de copaci făcură grinzi și dușumele, apoi scaune, dulapuri, mese și paturi. Peste tot în jur mișunau șoricei care munceau pe rupte. Până să răsară soarele puseră și acoperișul șșând se trezi domnitorul doar doi, trei șoricei mai trebăluiau ceva la hornuri.

Când domnitorul dădu cu ochii de frumusețea de palat clădit doar într-o noapte crezu că încă visează, iar când motanul Pisicescu se apropie de el și începu să-i vorbească cu glas de om, mai să leșine.

– Mărite domnitor, am cerut șoarecilor de câmp să reclădească palatul domnesc așa cum a fost. Sper că acest fapt nu va supăra pe domnul și stăpânul meu.
– Să mă supere? Doamne ferește! Curtea domnească e și mai frumoasă acum. Cum de-a fost posibil?
– Șoarecii sunt prietenii mei. Am făcut demult un legământ cu ei, eu trebuia să nu prind niciodată vreun șoricel, iar ei mă vor ajuta întotdeauna dacă voi avea nevoie… iar nevoia s-a arătat.
– Prietenii tăi au făcut toate astea în timp ce eu dormeam sub cerul liber?
– Un singur lucru nu au putut face. Nu au pus geamurile la ferestre.

Domnul țării râdea și se minuna neîncetat de spusele motanului. Așa înțelese de ce acesta nu prindea niciodată șoareci, și află cum se face de vorbea asemeni oamenilor. Apoi le mulțumi micilor vietăți și făcu și el același legământ cu ele.

După plecarea acestora, toți curtenii se întoarseră mulțumiți în iatacurile lor. Motanul Pisicescu fu așezat la loc de cinste pe trei perne moi în iatacul domniței. De atunci, viața lui la curtea domnească a fost una cât se poate de plăcută, era răsfățat din cale afară și lăsat să facă ce îi trecea prin cap. Uneori, când dorea să-l binedispună pe domnitor, se punea pe cântat și dansat așa cum făcuse demult, în târg, sau le spunea curtenilor poveștile auzite în chilia fratelui Luca sau în casa bătrânei sale stăpâne. Toți îl prețuiau foarte mult, și cum, între timp, mustățile sale crescură destul de lungi, este posibil ca motanul Pisicescu să-și fi recăpătat cele nouă vieți promise de împărăteasa pisicilor și o mai povesti și astăzi pe la curtea domnească.

 

 

Portretul autorului

scrie literatură din copilărie. Totul a început cu povestea unei frunze care plutește în aer și are parte de multe aventuri. Au urmat apoi câteva povești premiate la Concursul de povești pentru copii Ion Creangă: „Cât de mult a iubit un sultan rozmarinul”, „Prințesa de zahăr” și „Motanul Pisicescu”. Cum copiilor le place să vadă poveștile prinzând viață pe scenă, au urmat piesele de teatru „Tărâmul vrăjit” la Teatrul Excelsior și „Lumea lui Paparin” la Teatrul Ion Creangă, dar și poveștile spuse la radio „Noapte bună, domnule Marți” și același „Tărâmul vrăjit”.

Alte pagini semnate de Carmen Dominte pe Tărâmul lui Andilandi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *