Categorii Degustare de carte

Prieteni înaripați

de Manuela Covaleov
„Prieteni înaripați” de Manuela Covaleov

Canarul nu putea dormi. Lui nu i se întâmplase asta niciodată până acum. Avea o colivie frumoasă, hrană gustoasă, o stăpână veselă care îi spunea o mulțime de povești și de întâmplări de la ea din clasă sau de la joacă, avea chiar și un nou prieten. Ei, dar chiar prietenul acesta era motivul pentru care nu mai putea dormi!

Hai să vedem despre ce este vorba!

De când se încălzise vremea, pe creanga copacului ce bătea mereu în ferestră venea un vrăbioi ciufulit și foarte vesel cu care stătea la povești, desigur, în limba păsărească. Era plăcut să ai un prieten înaripat, așa ca tine, un hoinar liber din lumea de dincolo de colivie, un hoinar despre care el, canarul, nu știa mai nimic. Povestea lor s-ar spune frumos în fiecare zi dacă vorbele motanului din curte nu l-ar fi pus pe gânduri pe canar.

– Miau! Ce gustos pare prietenul tău! Tu ține-l de vorbă cât mai mult ca să-l pot eu prinde!

Canarului i se păru că zărește printre crengi colții și ochii ageri ai motanului de câteva ori și pricepu că nu glumea. I-a spus vrăbioiului despre asta, dar el a râs și i-a zis să nu își facă griji. În lumea lui primejdiile pândeau de pretutindeni, iar el știa să se apere. Dar cum să se apere o pasăre așa de mică de fiara de motan? De aceea nu putea canarul să doarmă. Trebuia să găsească o soluție ca să își apere prietenul. Se tot gândi el ce se gândi, dar nimic nu păru să-l ajute. Până când găsi totuși o soluție.

A doua zi, când vrăbioiul veni pe creangă, canarul nu îl mai băgă în seamă. Degeaba încercă vrăbioiul să îl strige. Canarul se dădea în leagăn fără să îi pese. Nu îi răspunse la salut și nici nu îi mai vorbi.

– Încrezutule! îi strigă atunci vrăbioiul. Te-ai plictisit de mine?

Pe canar îl dureau cuvintele vrăbioiului. Ar fi vrut să îi răspundă, dar a continuat să se legene. Dacă prietenul lui pleca, motanul nu-l putea prinde, nu mai era în pericol.

Vrăbioiul plecă de acolo foarte trist. Nu înțelegea de ce se purta canarul așa. A zburat prin oraș, a încercat să uite de canar, poate să găsească un prieten nou. Nu era chiar așa de ușor! Canarul era prietenul lui. S-a întors! Prietenul lui privea trist către copac.

„Îi e dor de mine” își zise vrăbioiul și plecă la locul lui de pe creangă.

Dar, de cum îl zări, canarul se suci cu spatele și începu să se dea în leagănul din colivie. Vrăbioiul își luă zborul fără să mai spună nimic. Reveni acolo multe zile la rând. Când nu era văzut, canarul privea mereu spre creanga pe care stătea vrăbioiul atunci când vorbeau, dar când acesta îl observa, se întorcea cu spatele.

– Ce mai faci, prietene? mai întreba câteodată vrăbioiul.

Dar răspunsul nu venea. El pleca fără să știe ce mult ar fi vrut canarul să îi răspundă. După o vreme, nici nu se mai apropia. Privea doar de la distanță și își saluta prietenul în gând. Îl considera încă prietenul lui, chiar dacă purtarea lui nu mai arăta acest lucru.

Într-o zi zări de la distanță ceva ce îl neliniști foarte tare. Ușa coliviei era deschisă, iar canarul pășea curajos afară pe pervaz. Îl sfătuise de multe ori să nu facă acest lucru. Îi explicase că lumea de afară nu era pentru un canar crescut în colivie. Îl rugase să promită că nu va ieși niciodată singur. Chiar plănuise să-i facă o surpriză și să îl ia cu el la o scurtă plimbare dacă va avea ocazia, dar să se întoarcă repede până să-i observe cineva lipsa.

Unde pleca acum singur? Era primejdios!

Până să apuce să strige ceva zări motanul pregătit să atace. Își luă zborul și țâșni în fața motanului. Să sară la el! El știa ce să facă, dar canarul nu! Pentru o clipă, motanul fu descumpănit. Sări la vrăbioiul care se apropiase foarte tare și îl prinse de aripă. Era gata să îl înghită, dar un fâlfâit de aripi chiar în fața lui îl făcu să lase prada din gură și să se repeadă la prada un pic mai mare. Lacom, i-ar fi vrut pe amândoi, dar se repezi la canarul care sărise în apărarea prietenului său. Aproape că îl prinse când – trosc! –  căzu peste el o carte de povești cu coperți cartonate, o carte pe care o aruncase fetița în grabă de la fereastră când văzu cum motanul se repezise la canar.

Vrăbioiul se apropie de prietenul lui.

– Hai repede acasă! îi zise. Stăpâna ta este îngrijorată!

Canarul își scutură penele și abia mai putu șopti în timp ce își lua zborul spre fereastră:

– Mulțumesc, prietene! Mi-a fost așa de dor de tine! Te aștept la fereastră pe creanga ta. Am atât de multe să îți spun!

Vrăbioiul zâmbi. Pricepu ce prieten minunat avea.


Degustarea de carte a zilei a fost „Prieteni înaripați” de Manuela Covaleov, poveste scrisă în cadrul cursului de scriere creativă Children Books Sundays”, organizat de Club Revdepov-Asociația Brain Fitness.

Portretul autorului

vine de la malul însorit al Mării Negre. Este absolventă a Liceului Pedagogic din Constanța și a Facultății de Istorie a Universității din București, iar acum e profesor la o școală din București. Se joacă de mult cu poveștile pe care le citește, pe care le spune și, mai rar, cu cele pe care le scrie. Cu ani în urmă a publicat în revista „Draga mea pentru copii”, iar în cadrul cursului de scriere creativă „Children Books Sundays ”, organizat de Revdepov, a scris „Prieteni înaripați”.

Alte pagini semnate de Manuela Covaleov pe Tărâmul lui Andilandi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *