Tărâmul Timpului – din volumul „Povești iscusite pentru minți strălucite”
Soarele primăverii îmbia oamenii la plimbare. Cu mic cu mare, lumea ieșea la picnic în natură. Copiii se bucurau de libertatea de mișcare: pe role, cu bicicleta, sport în aer liber.
Rareș și Ioana, însoțiți de câinele acesteia, Blacky, au pornit spre parc. Și-au luat rachetele de tenis.
– De-abia aștept să fac mișcare. Să mă dezmorțesc!
– Trei minute de încălzire înainte și suntem pregătiți, continuă Ioana.
– Ham, ham… lătră Blacky, alergând bucuros în toate direcțiile.
Fugind după câine, Rareș s-a agățat într-un tufiș. Ceasul de la mână s-a desprins și a căzut într-o groapă.
– Nuuuu…. ceasul de la bunica! Sper să nu se fi spart.
– Mă aplec să-l iau, rosti Ioana.
Copila s-a așezat în genunchi. A început să caute. Cutii de bomboane, pixuri, șervețele și alte ciudățenii i se prindeau de degete. Ceasul nu era și gata.
– Parcă l-a înghițit timpul. Nu este de găsit!
– Încerc și eu, adăugă Rareș.
Degetele-i scormoneau pământul. O forță din adâncuri – forța gravitațională -, îl trase cu putere pe băiat.
– Hei, Rareș… staaai!
Ioana l-a prins de picioare. Blacky s-a agățat cu dinții de pantalonii fetei și astfel au fost teleportați într-un muzeu subteran. Cel puțin așa părea!
– Uff… ce călătorie amețitoare! șopti micuța, scuturându-și pantalonii de praf.
Rareș a apucat-o de mână. Blacky s-a așezat cuminte în fața lor.
– Cred că suntem în muzeul ceasurilor, îngăimă speriat băiatul.
– Bine ați sosit pe Tărâmul Timpului. O tânără minionă, firavă, cu păr ondulat, le zâmbea. Sunt domnișoara Secundă.
– Știți… mi-am pierdut ceasul. Este un cadou prețios de la bunica. A alunecat într-o groapă… și pur și simplu nu l-am mai găsit, bâigui cu voce stinsă de emoție, Rareș.
– Am fost răpiți? Aveți habar cine ne-a adus aici? întrebă curioasă și supărată Ioana.
– Liniștiți-vă! Nu vi se va întâmpla nimic. Domnul Timp vrea să vă cunoască, răspunse majordomul Minut. Urmați-mă!
Ceasuri de mână, ceasuri de perete, clepsidre, orologii, ceasuri deșteptătoare… de forme, culori și mărimi diferite erau frumos ordonate pe rafturi.
– Privește! Sunt instrumente de măsurat timpul din cele mai vechi timpuri până azi! exclamă Ioana.
– Observ, dar nu-mi zăresc ceasul, murmură Rareș.
– Ce copii frumoși! Sunteți așteptați, dragii mei, grăi doamna Oră, așezându-se între cei doi copii.
Majordomul Minut a deschis ușa biroului domnului Timp.
– De când vă așteptam, micuților!
Domnul Timp, un bătrân înalt, cu barbă albă, îmbrăcat cu haine din alte vremuri, a venit să-și îmbrățișeze oaspeții.
– Să înțeleg că ai plănuit această vizită? se încruntă Ioana.
– Voiam să vă cunosc de ani buni. Însă nu găseam niciodată momentul potrivit, confirmă domnul Timp. Se ivea de fiecare dată ceva urgent de rezolvat.
– Tu mi-ai furat ceasul?
– Hahahaha. Ce să fac cu el? A fost un șiretlic pentru a vă avea invitați de onoare.
– Dar… noi voiam să jucăm tenis. E primăvară, zise Rareș.
– Și… timpul zboară. Părinții noștri se vor îngrijora.
– Nu vă gândiți la asta. Doar eu sunt Domnul Timp. Eu organizez orele, minutele, secundele. Voi face o magie și voi încetini ritmul rotațiilor Pământului.
– Nu vom mai alerga atât de repede, se auziră voci tinere dintr-un colț al încăperii.
– Da, vă veți odihni puțin, dragele mele. Ele sunt domnișoarele Zile. Alături, locuiesc cuminți Săptămânile.
Ușa unui dulap din lemn de vișin, migălos sculptat, s-a deschis larg, lovind peretele.
– Ioana! Rareș! Noi suntem Lunile, iar acest dulap se numește An.
Ioana se amuza teribil.
– Ce lume interesantă! Voi aveți prieteni?
Luna Mai sări de la locul ei și dansând în jurul mesei încărcată cu tot felul de bunătăți, răspunse:
– Bineînțeles. Prietenii noștri sunt: Domnișoara Vreme, Domnișoarele Fructe, Florile, Ploaia, Zăpada, Vântul, Planetele. Off… oamenii ăștia! Habar nu au despre nimic.
O clepsidră a tușit. Toți ochii s-au îndreptat spre ea.
– Stăpâne, iartă-mă, dar avem o problemă. Nu am văzut acest ceas și m-am rostogolit peste el. L-am spart.
– Hei… dar este ceasul pe care l-am pierdut. Avea valoare sentimentală, murmură Rareș și lacrimi mari au pornit în avalanșă pe obraz.
– Clepsidră, ai grijă de acum înainte. Fii mai atentă! Puteai să te rănești.
Doamna Oră l-a îmbrățișat pe Rareș și l-a încurajat.
– Avem ceasornicar în lumea Timpului. Îți va repara ceasul. Nu fi trist.
– Haideți să ne ospătăm din bucatele oferite de natură de-a lungul unui An: semințe, fructe, legume! grăi pe un ton apăsat, domnul Timp.
An după an până la zece,
Deceniul ne întrece.
Noi creștem, învățăm și ne bucurăm,
Cântăm, zâmbim, ne-mbrățișăm.
Citim cărți de-acum sute de ani,
Când Secolul ori Veacul se-mplinește.
Istoria Milenii dospește.
Timpul ne iubește,
Moda o reînnoiește,
Pământul învârtește
Natura o înverzește.
Spiridușul – ceasornicar lucra de zor în atelierul său la ceasul lui Rareș. Picături de sudoare se prelingeau de pe fruntea ridată.
– Este un model nou, electronic. Tehnologia avansează rapid. Voi fi concediat dacă nu-mi fac bine treaba. Am reușit, am reușit! strigă spiridușul, alergând cu ceasul deasupra capului.
– Mulțumesc, zise Rareș, punând ceasul la încheietura mâinii stângi.
– Vă sunt recunoscător că m-ați vizitat. Urcând pe Scara Orelor, veți cunoaște alți prieteni: Domnișoara Dimineață, Doamna Amiază și Doamna Seară. Copii, să prețuiți timpul. Nu-l risipiți stând, ci fructificați-l în activități utile pentru trup, minte și suflet.
– La revedere, domnule Timp! spuseră cei doi prieteni în cor, agitându-și mâinile în aer și urcând treaptă după treaptă.
*
– Ce amețit mă simt… spuse Rareș.
– Mie mi s-a făcut somn, îngăimă Ioana.
Cei doi copii au pornit spre parc. Blacky alerga nerăbdător. Timpul trecea în zbor spre zări albastre. Tic-Tac, Tic-Tac…
Degustarea de carte a zilei a fost poveste „Tărâmul Timpului”, din volumul „Povești iscusite pentru minți strălucite” de Claudia Groza Lazăr, cu ilustrații de Alina Alintăuș. Mai multe detalii despre acest volum găsiți pe pagina dedicată de pe Facebook sau pe site-ul autoarei.