Categorii Degustare de carte

Un alt început de zi

de Adina Chirica

E o joacă de păpădii. Sau de pufi de plopi. Să fie oare pufi de păpădie? Dar nu asta e important – ce anume sunt acești spiriduși albi și năstrușnici ce plutesc și dansează spre văzduh, învârtindu-se zglobii în hore, apoi în cercuri, apoi haotic, lăsându-se duși de simpla mișcare a curenților. Important e că se lasă purtați spre o lume mai bună. Sau, cel puțin, spre una misterioasă, în care nu începe totul cu „a fost odată”. Important e că se mișcă animându-mi lumea, că acum eu sunt centrul dezlănțuit al universului meu.

Momentan stau. Stau și admir. Admir un peisaj montan sublim. Nu sunt nici mai sus, nici mai jos decât munții. Îi privesc dârz, de la înălțimea mea la înălțimea lor. Dar încet, încet constat că îmi fuge privirea spre jocul păpădiilor. Vreau să zbor, să mă prind în jocul lor. Trebuie să fie minunat să te lași așa purtat de vânt, fără să te gândești peste ce ai să dai ori cum ai să aterizezi, fiind doar convins că ești pe mâni bune. Și că vântul te va așeza acolo unde ai un rost. Oamenii au impresia că își găsesc singuri rostul, când de fapt natura găsește rostul tuturor.

Cobor puțin privirea acum. Sorb o gură de cafea. De fapt, e latte machiato. Frumos… Nici cafeaua nu mai e ce a fost! A fost vreodată oare totul mai simplu? Sau gândurile noastre au reușit să complice totul de la bun început?

În fața mea, la nici douăzeci de metri se joacă fiica mea, Clara. Mă uit la ea cum încearcă să prindă norii cu un băț. Îi răscolește cu patos, ca într-un ceaun magic, iscând o furtună teribilă pe fundul unei cești închipuite de ceai.

Ea dimineața bea ceai.

– Aș vrea să le fac loc Bibirunzilor să coboare… Pot să alunece pe bățul meu. Îl țin așa, suspendat în sus până îi prinde unul urma și îi anunță și pe ceilalți.

– Cine sunt ăștia, mami?… Bibirunzii?

– Sunt paznicii curcubeului, îmi răspunde ea, mândră că mă poate învăța lucruri mai interesante despre lume decât cele pe care i le tot înșir eu zilnic. Fiecare are în pază câte o culoare. Când plouă, au grijă să nu se amestece culorile și curcubeul să iasă spălăcit. Cele spălăcite nu`s așa grozave. Diluează visurile și oamenii nu mai cred în ele la fel de mult. Curcubeul trebuie să fie puternic și bogat. Fiecare culoare trebuie să strălucească prin propria-i magie.

Apoi mai cugetă puțin ca pentru sine și adăugă:

– Dar azi e soare afară. Cred că Bibirunzii ar putea lua o pauză și ar putea coborî puțin ca să ne jucăm împreună.

– Și ce ați face?

– Am picta. Le-aș împrumuta acuarelele mele și i-aș lăsa să îmbine culorile. Adorrră să facă asta din când în când, zise ea mustăcind, punând deja la cale un plan.

– Așa deci… Bibirunzii veghează ca visurile oamenilor să nu se spălăcească?… Ce idee!

Mă las puțin dusă de acest gând, în timp ce laptele se îmbină cu cafeaua. Două nuanțe de crem și maro – un amestec care acum îmi pare șters, lipsit de personalitate.

Copiii preferă lucrurile pure, vii, colorate, neamestecate. Lucrurile simple. Ei știu cât de importante sunt visurile. Clara și-a imaginat și paznici care să vegheze lumea în acest scop. Oare de ce avem nevoie de copii, de Bibirunzi, de curcubeie, de păpădii și de foșnetul vântului într-un peisaj de munte complet uitat de lume pentru a ne aduce aminte să visăm? Pentru a ne aduce aminte că putem? De ce e mai importantă visarea pentru sufletul tânăr, iar pentru cel îmbătrânit doar reușita și succesul? Unde începem să ne temem să visăm? Cam pe la ce vârstă se rupe acel băț magic cu care Clara mea face ordine în Univers?

Clara se pregătește să iasă din nou afară, să le arate melcilor noile ei jucării luate din târg. Dar eu încă nu mă pot mișca de pe scaun. Aici, în balcon, e liniște. E aer, e bine. Îmi pot urmări gândurile în pace, de undeva de aproape. Nu îmi fac ordine în ele, dar cumva ies la suprafață numai cele care par cu adevărat importante. Aici, acum, am parte doar de adevăr.

– Hei, am o idee!

O trag pe Clara ușor spre mine cu un gest smucit, copilăresc. Ea mă privește uimită, apoi pe fața ei încolțește un zâmbet, imediat după ce îi șușotesc ceva scurt la ureche.

– Vrei să fugărim fulgi de păpădii?! repetă ea, aproape hohotind de râs.

– Șșșșșș…. Nu trebuie să știe.

– Cine?

– Păpădiile. Le urmărim în secret, să aflăm unde se duc… Cineva spunea că acesta e și jocul preferat al Bibirunzilor. Cine știe, poate întâlnim câțiva pe drum și îi inviți diseară la tine, ca să pictați împreună.

Dar Clara era deja departe. Cât eu vorbisem, ea și suflase pufii a două păpădii și acum îi urmărea îndeaproape urcând un deal, pe un drum pietruit, săltând din când în când ca prinsă într-un dans mistic, o horă a păpădiilor și norilor prinși în curenții nestatornici.

Am iuțit pasul și am prins-o din urmă. Am alergat pufii peste două dealuri, trei cirezi de vaci și două râuri în care am sărit amândouă, din plin, cu picioarele goale. Urmăream vântul și el ne arata drumul. Pufii se apropiau de pământ, apoi săltau din nou, amăgindu-ne așa destul de des, dar noi ne distram de minune. Chicoteam ca două vrăbii ce scormonesc după râme. Râdeam, ne stropeam cu apă sau noroi. Ne rostogoleam prin iarbă, dându-ne de-a dura. Ne lăsam invadate de acele minunății pe care natura doar ți le trece pe la nas în oraș – o adiere proaspătă de vânt, un copac într-o nuanță nebănuită de verde, un tril de pasăre…

Până la urmă, pufii s-au spulberat. Unul câte unul s-au înălțat. Au ajuns tot mai sus, până au devenit una cu norii, iar soarele orbitor nu ne-a mai lăsat să-i urmărim pentru a vedea exact pe care dintre ei se așază.

– Și niciun Bibirund! oftă Clara dezamăgită, trântindu-se brusc în mijlocul drumului cu fundul în țărână.

– Cum? Nu i-ai văzut? Eu am văzut trei după socul acela înflorit și doi după pâlcul de brazi…

Clară ridică o sprânceană în direcția mea și zâmbi politicos, încercând în același timp să își tragă sufletul.

– Auzi, mami, dar tu cum de ești așa astăzi? Ce ai băut de dimineață? continuă ea, iscodindu-mă atent cu privirea.

– Doar cafea, draga mea!

Își coborî privirea, ușor dezamăgită de răspunsul meu sec. Dacă i-aș fi zis „o licoare magică adunată de unicorni din roua de pe frunzele Firului Sur al Lunii”, ar fi fost ceva mai pe înțelesul ei.

– Măcar am aflat unde se duc păpădiile, se consolă ea, zăpăcind țărâna cu bățul pe care îl folosise să agite norii mai devreme.

– Da, spun eu. Nicăieri!

Am izbucnit amândouă în râs. Un râs bun, necesar, sălbatic, sonor, lăsat și el mai apoi în voia vântului.

– Și e perfect așa, am adăugat, îndepărtându-i o șuviță blondă de pe frunte și privind albastrul fără nori al ochilor ei, în care nimic nu începe cu „a fost odată”.

 

Sarinne & Elenore and their splendid first adventure

 

Once upon a modern day,

there was a little girl called Sarinne,

who lived near a forest and loved to play.

 

Sarinne had a cat.

Her name was Elenore.

Elenore was pretentious and slept by the door.

 

Sarinne was a brave girl,

but scared of the dark.

She only took Elenore for walks in the park.

 

But one summer morning,

the ever restless Elenore

tip toed through the living room

…and sneaked out the back door.

 

Sarinne woke up and

began to look around…

But her dear cat Elenore was nowhere to be found.

 

She asked around

Ilustrație de Anda Ansheen

if anyone had seen her cat.

A friendly, old neighbor told her just that:

 

I saw her run into the woods,

chasing a honeybee…

Quite happy and fearless and free as can be.

 

Sarinne went up to the woods,

but was afraid to go in…

Strange kind of noises were heard from within.

 

 


Degustarea zilei a fost „Sarinne & Elenore and their splendid first adventure” de Adina Chirica, cu ilustrații de Anda Ansheen. Mai multe detalii despre această carte, publicată la editura Adenium, găsiți la Cărturești și pe Elefant.ro.

 

Portretul autorului

scrie mult, dar publică puțin... deocamdată. După o lungă istorie de prietenie cu publicitatea (sau poate datorită ei), Adina și-a dat seama că vrea să scrie pentru un altfel de public. Și nu a început cu copilul ei (pe care nici nu îl avea încă) sau cu copiii altora (pe care îi educa la o grădiniță pe atunci), ci cu copilul din ea, pe care îl cam uitase. I-a scris prima data în engleză (pentru că a petrecut o bună parte din copilărie în SUA) o poveste despre curaj și prietenie, despre cum se descoperă lumea mare la capătul unei frici mici. „Sarinne & Elenore and their splendid first adventure” au văzut tiparul acum câțiva ani și acum se pregătesc pentru o nouă aventură împreună. Există o singură problemă... de când i-a scris copilului ei interior, acesta s-a trezit și acum îi tot cere povești. Și iată că Adina nu se mai poate opri din scris și nici din desenat.

Alte pagini semnate de Adina Chirica pe Tărâmul lui Andilandi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *