Categorii Degustare de carte

Un bunic mic, mic

de Sara Salone

Bunicul meu Antonio este tatăl tatălui meu și are nouăzeci și trei de ani. Nouăzeci și trei de ani mi se par foarte mulți, dar îmi vine să râd gândindu-mă la faptul că el este oricum mai tânăr decât unele animale. De pildă, este mai tânăr decât marii papagali multicolori sau decât țestoasele din insulele Galapagos.

Tata-mare Antonio este un bătrânel simpatic și politicos. Din când în când, trebuie să-i repetăm lucrurile de câte două ori. Sau de trei ori. Sau de patru. Sau chiar de cinci ori la rând. Pentru că este puțin cam surd. În plus, memoria lui nu mai funcționează le fel de bine ca pe vremuri. Dar de ziua mea de naștere își amintește întotdeauna!

La prânz, bunicul își pune baveta, căci altfel se poate întâmpla ca macaroanele și chiftelele să se rostogolească pe camașa lui. Își pune baveta chiar ca bebelușii.

Adesea, tata și cu mine îl ajutăm să se îmbrace, pentru că nu se mai simte destul de sigur pe picioarele lui, iar brațele și le mișcă încet și cu greutate. Bunicul este și foarte slab. De aceea, când îl ajutăm să-și pună vesta, arată ca un flamingo ciufulit, care parcă ar sta într-un echilibru precar pe labele lui subțiri.

Din când în când, obosesc să-i tot repet lucruri. Sau să-i leg baveta. Sau să-i aranjez pantalonii, pălăria, cămașa, vesta, șosetele ori papucii. Uneori, l-aș vrea înapoi pe bunicul meu Antonio cel de odinioară, așa cum era el pe vremuri. Cel cu care puteam să joc fotbal și să merg în parc, la pescuit sau cu bicicleta. Cel care își punea brilantină pe păr și se ducea la plimbare mirosind frumos, cu bastonul lui de plimbare și cu pălăria aranjată chic, într-o parte. Cel care îmi cumpăra castane coapte, pe care eu mă amuzam decojindu-le, și care nu lăsa niciodată nimic în farfurie, pentru că știa ce însemnau foamea și războiul.

Însă, într-o bună zi, mama mi-a povestit că atunci când eram eu mai mic voiam să ascult întotdeauna aceeași poveste. Și ea mi-o citea întotdeauna „pe aceea”, în fiecare seară. Fără să obosească. Apoi, mi-a mai zis și că spăla o bavetă după alta, pentru că eu voiam să mănânc fără ajutor, iar la sfârșit aveam mai multe macaroane pe mine decât în burtă. Ori că tata îmi schimba scutecele și mă îmbrăca, pentru că eu eram prea mic ca să o pot face singur.

Și așa am înțeles: bătrânii redevin mici. Mici de tot. Ca niște copii. Din pricina asta, poate, bunicii îi iubesc atât de mult pe nepoții lor…


Degustarea de carte a zilei a fost „Un bunic mic, mic” de Sara Salone, cu ilustrații de Luca Clemente. Mai multe detalii despre traducerile Sarei găsiți pe marile magazine online din întreaga lume, iar despre ilustrațiile lui Luca pe Deviant Art.

Portretul autorului

este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din Udine. A tradus poeziile Smarandei Vornicu și mai multe povestiri ale regretatului Grigore Vieru, fiind laureată a Concursului Internațional „Estroverso”. A mai tradus și primul volum al seriei fantasy Andilandi, „Il viaggio di Vlad nel Mondo-di-là”, publicat la editura Mediamorphosis, cu ilustrații de Luca Clemente, și a participat la o bursă oferită traducătorilor străini de către Institutul Cultural Român din București. În prezent, trăiește în Romans, Italia.

Alte pagini semnate de Sara Salone pe Tărâmul lui Andilandi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *