Categorii Degustare de carte

Vizita piticului din orașul TârâieBrâie

de Ana Groszler
Ana Groszler & Irina Maria Iliescu

– Hei! am auzit într-o dimineață la birou, în timp ce încercam să îmi dezlipesc ochii cârpiți de somn.

M-am uitat peste tot în jur, până mi-am dat seama că vocea pițigăiată de mai devreme venise de pe monitorul din fața mea. Un pitic cu scufie verde și plete răvășite se cocoțase acolo și mă cerceta acum curios.

– Nu te teme, mi-a spus el când mi-a zărit ochii bulbucați și obrajii albi ca varul. Sunt piticul PliciPleosc și am nevoie de ajutorul tău.
– C-ccu-cu ce anume te-aș p-p-pputea ajuta?

Musafirul a continuat, fără să bage în seamă bâlbâiala mea:

– Locuiesc în orașul TârâieBrâie și, de câteva zile, ne-am pricopsit cu doi bădărani, căpcăunul RoadeOase și al său frate, ÎmpingeTava. Imaginează-ți că de la sosirea lor în oraș, matahalele astea nesătule au făcut prăpăd pe unde au trecut. Mănâncă tot ce le pică sub ghioage și, ca să fim siguri că nu ne vor mânca și pe noi, ne-am adunat cu mic, cu mare, să le gătim cât e ziua de lungă. O vreme a fost bine, însă de alaltăieri ne cer întruna desert, iar noi nu ne pricepem defel să scornim deserturi. Dacă nu venim cu vreo găselniță azi până la ora patru, ne-au amenințat că unde ne stau șoșonii, ne vor sta și capetele. Imaginează-ți: capetele noastre la un loc cu șoșonii? De neacceptat, a spus amărât piticul.

– Și ce caut eu în toată treaba asta? am îngăimat.
– Vărul meu, piticul ce locuiește în sertarul tău cu dosare, mi-a spus…
– Un pitic, vărul tău, locuiește în sertarul meu cu dosare? am exclamat, neputând să-mi cred urechilor.

PliciPleosc m-a oprit cu un „șuș” aspru și a continuat:

– Cum spuneam, vărul meu m-a informat că faci niște prăjituri grozave și te miști repede în situații de criză.
Aceasta este o situație de criză, așadar trebuie să mă însoțești în orașul TârâieBrâie.
– Unde-i vărul tău, să-l muștruluiesc că nu-și ține gura?
– În vacanță, a spus repede piticul.
– În fine, o să se întoarcă el într-o zi și-o să-i zic vreo două. Până atunci, află că nu trebuie să fac nimic din ce-mi spui tu, m-am rățoit roșie de indignare.
– Ba da.
– Ba nu.
– Ba da. Te obligă conștiința ta, care-ți șoptește că nu așa te porți cu cineva aflat la ananghie.
– Conștiința mea e liniștită, nu-mi șoptește nimic.
– Ai dreptate, nu șoptește, zbiară. Însă tu nu vrei să o auzi.
– Neobrăzatule, cine te crezi să-mi vorbești așa? Întoarce-te de unde ai venit, că altfel…
– Altfel ce?

Mi-am dat seama că nu ajung nicăieri dacă mă cert cu piticul, așa că m-am întors cu spatele la el și am refuzat să îi mai răspund.

– Ești de neclintit, vasăzică? s-a auzit intrusul după un timp.
– Chiar așa.
– Ca un stâlp din beton.
– Ca un stâlp din beton, am repetat distrată.
– Pe deasupra ești tare de cap, a continuat piticul.
– Și sunt tare de cap… Hei, am protestat imediat ce năpârstocul a pufnit în râs, iar eu mi-am dat seama ce spusesem.
– Haide, nu te îmbufna, mi-a zis piticul cu blândețe. Nu trebuie să vii cu mine, așa-i, însă tare mi-aș dori. Avem mare nevoie de ajutorul tău. După asta, promit să nu te mai deranjez niciodată.
– Promiți?
– Pe cuvânt de pitic din poveste.
– Ei bine, așa mai merge, am spus.

PliciPleosc m-a privit recunoscător, apoi și-a scos scufia. A scotocit o vreme prin ea, după care mi-a întins o sticluță cât un degetar, cu un lichid verzui înăuntru.

– Trebuie să beau ce e în sticluță?
– Desigur. Ce altceva?!
– O să mă micșorez? am chicotit eu.
– Nici pomeneală. Doar o să plutești, m-a anunțat el după o scurtă pauză, ceea ce s-a și întâmplat.

PliciPleosc mi-a privit amuzat moaca nedumerită.

– Grozavă senzație, așa-i?

Am vrut să îi zic ceva, însă până să mă dezmeticesc, m-a prins de mână și a împins zorit fereastra.

– Vino!

În fața clădirii parcase o mașină de jucărie cu aripi, suficient de mare cât să încăpem amândoi în ea. Nu știu cu ce combustibil se hrănea mașina, căci într-o respirație de căluț de mare, din biroul meu cu doar câteva scaune, calculatoare și un ficus pestriț și prăpădit, am ajuns într-o pădure cu copaci bătrâni și încovoiați sub crengile cărora își făcuse loc un orășel viu-colorat, orașul TârâieBrâie. Panglica șerpuită a unui râu separa orașul în două, umplând aerul dimineții cu clipocelile sale vesele. Câțiva pitici cu mutre posomorâte și îngrijorate se strânseseră în fața căsuțelor colorate și sporovăiau ceva în mare taină.

– Ce se petrece aici? am întrebat, însă nimeni nu s-a învrednicit să mă privească, cu atât mai mult, să îmi răspundă.

În cele din urmă, o piticuță s-a desprins din mulțime.

– Sunt Sânziana-cea-Grațioasă, decoratoare de prăjituri, deși nu am mai decorat o prăjitură de ceva vreme, a zis ea făcând o reverență pe măsura numelui. Noi, locuitorii orașului TârâieBrâie, așteptăm să se facă ora patru și să apară căpcăunii RoadeOase și ÎmpingeTava. Sigur se vor înfuria când se vor lămuri că nu primesc desert, dar nu prea avem ce face, s-a smiorcăit piticuța.
– Ah, asta, am oftat, amintindu-mi că piticul îmi povestise deja întreaga tărășenie. Cafea aveți?
– Desigur, mi-a răspuns Sânziana, iar piticul PliciPleosc mi-a întins o cană cu licoare aburindă.
– Prea bine. Acum pot trece la treabă, am spus după ce am sorbit o gură de cafea și mi-am suflecat mânecile. Apoi am cotrobăit în buzunarele hainei după un pix și-o foaie de hârtie și bucuroasă că le-am găsit, am notat cu repeziciune ingredientele de care aveam nevoie și i-am întins apoi coala lui PliciPleosc.
– Le voi citi cu voce tare, a spus el, să fiu sigur că am înțeles totul așa cum trebuie: câteva pungi de zahăr de pe Insula Celor Doi Cocotieri, niște dulceață din petalele trandafirului crescut în Grădina Secretă, făină de la Moara lui Cocostârc-Împărat, unt, apă dulce de izvor, ouă de prepeliță veselă din Piața lui Moș Cocoloș și ingredientul acesta secret, pe care ai scris aici că nu am voie să îl spun în gura mare, a mai zis PliciPleosc, coborând vocea pe dată.
– Adu-mi degrabă ce scrie aici și vă promit că vă veți păstra capetele pe umeri, am adăugat eu mulțumită. Pe deasupra, veți scăpa odată pentru totdeauna de căpcăunii ăștia nesuferiți și lacomi. Èšine minte, ingredientul scris cu litere groase este teribil de important, fără el nu se poate, i-am repetat apăsat piticului.

Imediat ce am primit ingredientele, m-am întors către Sânziana, care continua să se tânguie de parcă se pregătea sfârșitul lumii.

– Poți să nu mai bâzâi pentru câteva ore măcar? am întrebat. Am nevoie de tine.

Sânziana s-a oprit din plâns și a ridicat privirea spre mine. Mă așteptam să se burzuluiască, însă mi-a spus doar atât:

– Ce am de făcut?
– Eu voi amesteca ingredientele și voi coace prăjitura, iar tu trebuie să o decorezi cât mai frumos. Te simți în stare?

Sânziana a dat din cap, aprobator, și ne-am apucat de treabă.

Ilustrație de Irina Maria Iliescu

 

Până la ora prânzului mi se tăiase frișca deja de câteva ori și mi se pleoștise aluatul, însă în cele din urmă, în ciuda piedicilor, am reușit să facem cea mai frumoasă prăjitură. Eu și Sânziana ne-am declarat foarte mulțumite.

Aproape de ora patru, piticii au strâns rândurile, iar PliciPleosc s-a cățărat în cel mai înalt brad.

– Căpcăunii la orizont! a urlat el, deși la cum vuiau copacii și se cutremura pământul a fost limpede că urmau să apară.

Nu a trebuit să așteptăm prea mult până ce în fața noastră s-au ivit două dintre cele mai înfiorătoare creaturi pe care le-am putut vedea vreodată. Înalte cât un bloc cu zece etaje, matahalele aveau niște nasuri borcănate din care șiroia o mâzgă verzuie, iar acolo unde învârteau ghioagele dispăreau câte zece copaci odată.

– Unde este desertul nostru? a tunat unul dintre ei, dezvelindu-și într-un rânjet dinții galbeni și cariați.
– Aici, am bâiguit și i-am împins desertul așezat pe o măsuță cu rotile.
– Tu cine mai ești? a tunat namila. Nu pari a fi de prin locurile acestea.
– Dar tu cine ești? am răspuns curajoasă.
– Mi se spune ÎmpingeTava, a spus el, iar nătărăul ăsta de lângă mine este frate-miu, RoadeOase. Acum gata cu vorbăria, hai să vedem ce ați făcut. Însă luați aminte, dacă nu o să ne placă, acolo unde vă stau picioarele, o să vă stea și capetele.
– Ce replică învechită, am mormăit, dar mi-am înghițit repede cuvintele, amintindu-mi cu cine aveam de-a face.

Căpcăunii și-au înfipt mâinile cât niște lopeți în prăjitură și, plescăind de încântare, și-au zvârlit pe gât bucăți întregi și însiropate. Când au terminat de înfulecat, au răsuflat adânc și s-au așezat istoviți la umbra unui copac bătrân, mângâindu-și mulțumiți burdihanele.

PliciPleosc m-a privit nedumerit.

– Ne-ai promis că vom scăpa de ei, a bodogănit el. Cum se face că sunt încă aici?
– Ai răbdare, a șoptit Sânziana-cea-Grațioasă.

După o vreme, când locuitorii orașului TârâieBrâie își pierduseră orice speranță, dinspre copacul bătrân se auzi un ghiorțăit prelung. Urmară unul și încă unul, până ce în scurt timp, pădurea se umpluse de chiorăieli. Căpcăunii au deschis ochii și s-au privit speriați:

– De la tine s-a auzit? a întrebat ÎmpingeTava.
– Da. Mă chinuie o durere teribilă de burtică, parcă însăși Mama Pădurii s-a așezat pe ea. Tu cum te simți? a întrebat la rândul său RoadeOase.
– Deloc bine, s-a plâns ÎmpingeTava. Mă simt ca și cum toți zmeii din lume au încins o horă în burdihanul meu.
– Frățioare, eu zic să nu mai pierdem vremea pe aici și să alergăm degrabă la baba Rada pentru niște leacuri înainte să ne facem de râs, a strigat RoadeOase și amândoi au luat-o la sănătoasa, împleticindu-se printre copaci și frunze și lăsând în urma lor o duhoare cumplită.

Cum-necum, din ziua aceea cei doi încurcă-lume, mâncăcioși și pofticioși nu au mai îndrăznit să-și arate mutrele pocite prin orașul TârâieBrâie, iar piticii, vrednici și talentați de fel, au învățat să facă cele mai gustoase deserturi. Știu asta de la PliciPleosc și Sânziana-cea-Grațioasă cu care mă mai întâlnesc din când în când la o prăjitură și o cafea bună cu scorțișoară.

Notă: „Vizita piticului din orașul TârâieBrâie” a mai apărut și pe site-ul noipovești.ro

Portretul autorului

a născocit prima poveste pentru copii în copilărie, prin clasele primare. Se numea „Secretul scoicilor marine”, iar personajul principal era o fetiță curioasă și curajoasă, cu talent de detectiv. De atunci, cu pauze mai lungi sau mai scurte, a continuat să scrie povești. La sfârșitul anului 2013, cu sprijinul prietenilor de la Empower, a ținut un atelier de scriere creativă care s-a numit „Pe bicicletă cu un crocobaur”, iar în 2015 a debutat literar în revista pentru copii „Ghidul pozneț de cultură”. A mai scris articole pentru Empower, povești pentru „Coșul de legume”, „Fabulafia”, „Noipovești.ro” și proză scurtă pentru „Clubul Scriitoarelor”, din care face parte.

Alte pagini semnate de Ana Groszler pe Tărâmul lui Andilandi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *