Categorii Însemnări

Un castel ca-n povești și o întâlnire nemaipomenită, defel închipuită

de Sînziana Popescu
Martinel și Regele

Azi e o zi tristă pentru mine. Știam că o să vină, pentru că regele era bolnav de multă vreme, dar cum apele se mai liniștiseră în ultima săptămână, am sperat că va veni mai încolo, mult mai încolo… Am să las aici niște fragmente din cartea pe care ne tot chinuim s-o promovăm de ceva vreme și pe care mi-aș fi dorit s-o văd publicată de mult. Sper să vă placă. Și sper să-i placă și lui, dacă apucă s-o citească, în drum spre zări mai senine. 🙁

Drum bun, Majestate!

Un castel ca-n povești și o întâlnire nemaipomenită, defel închipuită

[…]

– Mă scuzați! E cineva aici? șopti el.

– Nu e nimeni, din păcate! răspunse cineva, pe un ton amuzat.

Martinel tresări, apoi privi bănuitor armura. Deși de­clara că nu era nimeni acolo, vocea părea să vină tocmai din interiorul armurii. Sau poate din spatele ei?

– Dacă ar fi fost un cavaler în armură, poate m-ar fi salvat și pe mine, continuă vocea. M-ar fi ajutat să-mi recuperez… ochelarii.

Martinel făcu un pas în lateral și tresări. În fața lui stătea un domn în vârstă, înalt și distins, care semă­na destul de mult cu domnul Dor senior, dar nu era el. Când îl privi mai bine, Martinel înțepeni. Domnul i se păru foarte luminos – arăta ca un împărat… dintr-o po­veste. Așa că Martinel nu mai avu nicio îndoială: stătea chiar în fața Regelui Mihai I al României!

Regele îl privea din pragul unei uși întredeschise, aflate în spatele armurii, și părea cam preocupat. Îi făcu semn să intre.

– Am citit aseară în odaia asta și nu mai știu pe unde i-am rătăcit, gândi el cu voce tare.

Martinel păși cu grijă, de parcă ar fi trecut pragul unui basm, și privi cu sfială în jur. Era într-un cabinet cu o fereastră imensă – ceea ce explica într-un fel aura luminoasă a »împăratului«, care stătea lângă geam, dar Martinel era convins că era mai mult de atât. Camera era cochetă, plină cu cărți și mobilă stil, iar regele din fața lui continua să fie luminos.

Când îl privi mai bine, Martinel văzu că acesta îl studia.

– Mereu le-am spus că ar trebui să facă niște tururi speciale pentru copii. Interactive, simpatice. Cred că micuții ar reține mai multe din ce le spune ghidul dacă el ar fi îmbrăcat într-o armură sau dacă ar purta unifor­mă de roșiori. Nu crezi?

– Cred că aveți dreptate… Majestate, mormăi Martinel.

Martinel era așa de fericit că-l recunoscuse, încât de-abia mai putea vorbi. Cu toate acestea nu uită să ia poziția de drepți, lovindu-și călcâiele, și să-și încline puțin capul, așa cum îi spusese lui Tataie că făceau pe vremuri militarii.

Regele îl mângâie pe creștet, apoi îi zise, ca un bunic care îi spune nepotului său o poveste:

– România a fost monarhie, băiețaș. Demult de tot, în vremuri îndepărtate. Acum nu mai e.

– Dar încă trăiți, răspunse Martinel politicos, dar foarte decis. Deci încă sunteți regele meu, iar ei n-au ce face.

– Ei?

– Politicienii.

Regele zâmbi larg, iar fața lui întineri dintr-odată. Pentru o clipă, redeveni tânărul zvelt, în uniformă, cel din fotografia veche pe care Martinel o avea de la Tataie.

– Mă bucur să văd că monarhia are susținători și printre cei tineri, răspunse el, amuzat.

– Aveți mulți susținători, începu Martinel, precipitat. De exemplu, pe Nicoleta și pe Nora. Plus bunicul meu adoptiv, domnul Constantin Dor, care e un mare actor. El este încredințat că ați putea conduce țara mai bine decât oricine. Și nu e singurul care crede asta. Și Tataie al meu crede la fel. Înainte de a fi pompier, Tataie a lup­tat în Al Doilea Război Mondial și zicea că după război l-ați recompensat pe el și pe camarazii lui cu medalii și cu pământ. Bine, pământul era departe, în Maramureș, iar Tataie n-a prea putut să se îngrijească de el, iar acum e bolnav și s-a dus să se trateze la mama, care a emigrat în Spania. Dar asta e deja altă poveste…

Aici Martinel se opri, trebuia să respire.

– Aveam pe undeva și o fotografie, mai gâfâi el, apoi începu să scotocească prin buzunare.

Regele îl privi cu duioșie cum scoate din buzuna­re trei bomboane, o gumă pe jumătate mestecată și o mingiuță de cauciuc, și îl așteptă să-și tragă răsuflarea. Apoi îi spuse:

– Cum te cheamă băiețaș?

– Teodor Martin, răspunse el, gândindu-se că nu se cădea să se prezinte totuși cu porecla.

– Îmi pare bine de cunoștință!

– Și mie! replică Martinel, emoționat peste măsură. Mă bucur că v-am întâlnit și că mă pot lăuda bunicilor mei că și eu v-am cunoscut.

Apoi, Martinel flutură triumfător mult-căutata poză și i-o înmână regelui:

– Dacă ar fi iar ca atunci, zise Martinel cu speranță în glas, cred că nimeni n-ar mai fi nevoit să plece din România…

Regele îl studie ceva mai atent, apoi luă poza. Era roasă de vreme, pentru că fusese făcută cu foarte, foarte mulți ani în urmă, pe când Tataie al lui Martinel era doar un băiat de trupă, și înfățișa mulți soldați care stăteau aliniați, în timp ce regele le prindea în piept decorații. Toți erau tineri și veseli că războiul se terminase.

Regele o privi atent o vreme, apoi i-o dădu înapoi. Îl mângăie iar pe cap, dar se vedea că se întristase nițel. Atunci remarcă și Martinel că regele avea pe el un jer­seu, iar în picioare purta pâslari. Ceea ce i se păru cam ciudat. Dar se gândi că în castel era răcoare, din prici­na aerului condiționat dat la maximum, iar regele avea totuși o vârstă. Așa că nu mai fu chiar așa de surprins. Până la urmă și regii sunt oameni. Nu-i așa?

– Nu știu dacă pentru monarhie e prea târziu sau nu, îi șopti el, dar pentru mine sigur este.

Apoi începu iar să privească preocupat în jur, căutându-și ochelarii. Parcă îmbătrânise la loc. Iar lui Martinel i se păru că aducea puțin cu împăratul căruia zmeii îi furaseră merele de aur. Nu i se păru deloc corect să-l lase așa, trist, așa că îi spuse, înainte de plecare:

– Eu cred că niciodată nu e prea târziu să îi certați, Majestate.

Regele își ridică privirea dintre dosarele împrăștiate pe birou. Părea surprins, dar încântat.

– Și crezi că va funcționa?

– La mine a funcționat. Când făceam prostii, Tataie mă certa și mă punea la colț, să stau pe un scaun și să mă uit la perete. Îmi spunea »Ai să stai acolo până ai să te plictisești!« și mă plictiseam! Așa că m-am străduit să nu mai fac prostii. Deci știu sigur că metoda asta funcționează la toți oamenii bine crescuți.

Regele râse încetișor.

– Mulțumesc pentru sfat, Teodor, dragul meu! Îți prevăd un viitor strălucit în diplomație.

Teodor se fâstâci. Nu-l prea interesa o astfel de cari­eră, dar cine știe? Dacă nu ajungea să lucreze la NASA, să se facă pompier, medic, actor sau scriitor, poate că va încerca și așa ceva.

Martinel nu apucă să-și ducă gândurile la bun sfârșit că regele tuși și continuă.

– Te-aș ruga să mă ajuți să-mi găsesc și ochelarii, dar bănuiesc că te grăbești. N-ar trebui să-i lași să se îngri­joreze pe cei din grupul tău.

Martinel îl privi recunoscător. Poate că regele uitase pe unde își rătăcise ochelarii, dar și el uitase complet unde era și că venise cu cineva acolo. Și nu era pentru prima oară când o făcea.

Așa că ieși în grabă, iar ușa se închise singură în urma lui. Și fix atunci când se întoarse pe călcâie, cu gândul s-o ia la goană ca să-și caute grupul, dădu nas în nas cu Bunu, Nico și Nora.

Toți gâfâiau și erau cam transpirați. Deci era clar că i-o luaseră înainte cu căutările.

– Unde ai plecat așa, fără noi? scânci Bunu, aproape fără suflu.

Martinel îl privi atent și văzu că domnul Dor senior era cam roșu la față și respira tare greu. Așa că se simți vinovat.

– Am fost aici, mormăi Martinel, cu jumătate de gură, spunând, de fapt, jumătate de adevăr.

– Èši-am spus eu să nu te îngrijorezi, Bunu, zise și Nora, că așa face el. Nu pleacă nicăieri, doar dispare pur și simplu.

– Exact! întări și Nico. De aceea trebuie căutat în jurul locului în care l-am văzut ultima oară!

Martinel se înroși până în vârful urechilor.

– Îmi pare foarte rău că v-ați îngrijorat din cauza mea, mormăi el.

– Nu-i nimic, îl asigură domnul Dor senior, după ce-și mai veni în fire.

– Știți, continuă Martinel, foarte spășit, eu nu mer­geam nicăieri cu Tataie. Dar de când am ajuns la familia Dor, totul e altfel. În fiecare zi dau de atâtea lucruri in­teresante, încât, uneori, uit că n-am ajuns să le văd sin­gur. Ca acum, de pildă, când adevărul e că m-am mișcat puțin. Am intrat într-un cabinet și am vorbit cu… regele.

Martinel se întoarse pe călcâie pentru a le arăta ușa cabinetului, dar în locul ei acum nu mai era decât un perete. Fetele și Bunu îl priviră neîncrezători. Așa că se apucă să pipăie peretele, ca să verifice dacă nu cumva era totuși o ușă secretă pe acolo, ceea ce nu făcu o im­presie prea grozavă.

[…]

Un experiment aproape încheiat

– Vorbește regele! Veniți repede, vorbește regele!

Așa că membrii familiei Dor se grăbiră să ajungă în fața televizorului, ca să vadă minunea.

Pentru marea majoritate a oamenilor din lumea asta poate că un astfel de discurs n-ar fi fost mare lucru. Poate că unii ar fi răspuns la o asemenea strigare cu »Și ce dacă?« sau cu »Să fie sănătos!«. Pentru români însă asta era o chestie deosebită. Un spectacol. Indiferent dacă erai regalist sau nu, un lucru era sigur: nimeni nu-l prea vedea pe rege vorbind la televizor. Și încă în Parlament, în fața politicienilor. Deci era clar că urma să se întâmple ceva deosebit!

Martinel se gândi că poate lucrurile stăteau așa din cauza faptului că România e singura țară care e republi­că, deși are un rege încoronat, în viață, pe care actualii conducători ai țării îl tratau ca pe un om obișnuit. Deci nu-l prea invitau pe la Parlament.

Bunu își încrucișă brațele și zise, emoționat.

– Sper să dea cu ei de pământ!

– Cu care dintre ei? îl provocă domnul Dor junior.

Dar Bunu își luă un aer solemn și răspunse potolit, dar ferm:

– Cu toți!

Martinel se concentră foarte tare, ca să vadă unde va avea loc lupta, dar nu reuși nici măcar să-l zăreas­că pe rege. Văzu doar o aulă imensă, în care o sume­denie de parlamentari se ridicaseră în picioare și aplaudau. O vreme, prin fața camerei de filmat se perinda­ră doar fețe de politicieni, iar Martinel începuse să se plictisească. Chiar cocheta cu ideea că poate adulții se înșelaseră și că regele nu era acolo. »Și până la urmă, de ce s-ar fi dus?« gândi Martinel. »De ziua lui i-ar fi fost mult mai bine să stea acasă cu familia și prietenii, la un pahar de vin, decât să vorbească în fața unor oameni care nu îl plăceau deloc?« Dar care se prefăceau doar că-l plac, aplaudându-l îndelung, pentru că tot discur­sul se difuza și în străinătate, iar ei voiau să dea bine în fața străinilor.

La un moment dat însă, parlamentarii obosiră să mai dea atât din lăbuțe și se așezară cu toții.

Atunci Nora țâșni spre televizor și puse degetul pe ecran, fix pe capul regelui, țipând cât o ținu gura:

– Uite-l!

– Ce bine se ține, fu de părere doamna Dor.

Martinel nu vedea nimic din pricina degetului Norei, dar o crezu pe doamna Dor pe cuvânt.

– E bătrân, Dana, zise domnul Dor junior. Și nu are moștenitori.

– Ba are, ripostă Bunu.

– Nu în țară, zise domnul Dor, privindu-l cu subînțeles.

Bunu pufni zgomotos, iar discuția s-ar fi încins cu siguranță, dar regele începu să vorbească și toți amuțiră. Domnul Dor o culese pe Nora din locul în care se proțăpise, iar Martinel putu să vadă bine ce se întâmpla în parlament. Camera de filmat trecu razant prin sală, peste niște parlamentari care nu se sfiau să facă poze cu tabletele, să-și verifice ceasul sau chiar să vorbească la mobil. Apoi se opri pe rege. Și când se uită mai bine, Martinel încremeni. Pe un jilț de la tribună, care aducea întrucâtva a tron, stătea același rege cu care vorbise el când vizitase Castelul Peleș. Acum era îmbrăcat într-un costum elegant, fără jerseu sau pâs­lari, dar băiatul îl recunoscu pe dată.

– El e… mormăi Martinel, abia auzit.

Apoi nimeni nu mai zise nimic și toți ascultară cu sufletul la gură discursul regelui. Acesta le spuse parla­mentarilor multe lucruri înțelepte. Le aminti de »tine­rii care luptaseră la revoluție« ca ei să se poată bucura acum de democrație. Le mai aminti și de cât de mare a fost România pe vremuri, când era un stat respectat în Europa, și nimeni nu emigra numai pentru că nu mai putea trăi aici. În final, îi sfătui să se gândească mai mult la interesele țării, decât la cele personale, pentru că țara asta nu e a lor, ci »au luat-o cu împrumut de la copiii lor«.

La sfârșit, toți membrii familiei Dor fură impresionați. Până și domnul Dor junior recunoscu că regele era »încă verde« și că a vorbit frumos și, spera el, cu folos. Martinel nu era sigur că discursul regelui le plăcuse la fel de mult și parlamentarilor, ce continuau să facă poze cu mobilul, ca la bâlci, dar el era copleșit. Regele îi urmase sfatul și venise în parlament să-i certe pe politicieni!

Băiatul era sigur că-l mai sfătuiseră și alții să facă asta, dar faptul că și el contribuise cu ceva la un aseme­nea eveniment istoric îl făcu să se simtă mult mai bine. Îl făcu să se simtă mândru că era român și speră că și Tataie al lui era mândru de el, de acolo de unde ajunse­se. Se întoarse spre Bunu și văzu că acesta îl studia cu coada ochiului și îi zâmbea. Martinel îi zâmbi înapoi. Și pentru prima oară, după multă vreme, nu se mai simți vinovat pentru că zâmbea. Ori pentru că era vesel. Și spuse:

– Pot să asist și eu la repetiții?­

„Experimentul Martinel” de Sînziana Popescu, cu ilustrații de Andra Badea și design de Arina Stoenescu, în curând la „pionier press”
Portretul autorului

este creatoarea seriei fantasy Andilandi, despre aventurile din Celălalt Târâm ale unor copii „încercați” de invidie, egoism sau lipsă de încredere în sine. Dar nu puțini dintre vizitatorii noștri o cunosc și drept autoare de teatru pentru prichindei sau de cărți bogat ilustrate, pentru copii mai mici. Sînziana Popescu este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala de Literatură pentru Copii și Tineret, membră DacinSARA și a Asociației Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți ”“ De basm.

Alte pagini semnate de Sînziana Popescu pe Tărâmul lui Andilandi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *