Tărâmul lui Andilandi

A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată nespus de frumoasă, dar atât de trufaşă, de nu putea să îi găsească niciun peţitor pe gustul ei. Pe cei care veniseră în peţit până atunci, fata reuşise să îi facă să îşi ia tălpăşiţa. Ba îi mai şi batjocorise pe deasupra! Dar iată că într-o bună zi, împăratul dădu un bal mare, la care îi pofti pe toţi flăcăii dornici de însurătoare. Şi de cum se înfăţişară aceştia, veniţi din toate părţile lumii, împăratul îi şi orândui după rang şi stare: în frunte veneau împăraţii, apoi prinţii, conţii şi baronii, iar la urmă, nobilii de mâna a doua.

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soţia lui în apropierea ţărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia îşi mai ţinea zilele. Nu mai ieşea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţă valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe ţărm, de unde îşi arunca în apă undiţa. Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu prea reuşeau să îşi astâmpere foamea.

Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care îşi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Şi avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.

Bătrânica însă nu şedea numai acasă, ci în fiecare dimineaţă îşi lua cârja şi-o pornea, şontâc-şontâc, în pădure. Acolo, se apuca de o mulţime de treburi, cum nu te-ai fi aşteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâşte, culegea poame sălbatice şi, încărcată cu toată această povară, o pornea spre casă.

A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau atât de mult hainele, încât ar fi fost în stare să îşi dea întreaga avere numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă ori când se ducea la teatru sau la plimbare, nu avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, şi cum se zice de-un rege “E la sfat!”, astfel se spunea despre dânsul “E la dulapul cu haine!”.

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că îi rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să îşi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să [...]

Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat şi o împărăteasă care nu mai erau demult tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaş, iar ei nu se mai aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi: “Oh, cât de gol ne e palatul şi ce fericiţi am fi de-am avea şi noi un copil!” Însă pruncul cel râvnit se lăsă aşteptat multă vreme…

Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaş de munte, o broască mare sari dintr-odată pe prundişul malului, şi îi grăi astfel:

- Află măria-ta că-ţi va fi îndeplinită dorinţa. Până nu se încheie anul, vei aduce [...]

Departe, departe în largul nemărginit al mării, apa e albastră ca floarea albăstrelelor şi limpede precum cristalul. Şi e atât de adâncă, încât nicio ancoră n-o să-i poată atinge vreodată fundul!… Dacă ai vrea să-l atingi totuşi, ar trebui să pui nenumărate turnuri de biserici unele peste altele, de jos şi până la suprafaţa apei. Ei bine, acolo, în adâncuri locuieşte poporul mării! Să nu credeţi însă că în acel loc fermecat s-ar găsi numai nisip. Nicidecum. Acolo cresc nenumărate plante ciudate şi copaci atât de mlădioşi, încât cea mai mică mişcare din apă îi face să se îndoaie de parcă ar dansa în bătaia vântului. Şi toţi peştii, mari şi mici, se plimbă printre crengile lor tot aşa cum [...]

A fost odată ca niciodată un conac foarte vechi, înconjurat de şanţuri adânci. Şanţurile erau pline cu apă, iar pe marginea lor creşteau bălării mari şi stufoase. Şi erau atât de încâlcite încât te puteai rătăci printre ele ca printr-o pădure. Ei bine, în aceste bălării sta pitită o raţă care îşi clocea ouăle. Raţa se plictisea grozav pentru că nimeni nu venea să vadă ce mai face. Suratele ei mai degrabă se plimbau decât să stea de vorbă cu dânsa.

Dar iată că nu dură mult şi se crăpă primul ou. După puţin timp, urmă la rând altul, apoi încă unul. Şi tot aşa, până când crăpară toate!

- Chiu-chiu! se auzea din toate părţile, semn că răţuştele tocmai scoseseră capul [...]

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş. Acesta trăia într-o căsuţă dărăpănată, la marginea codrului nesfârşit, împreună cu nevasta lui de-a doua şi cu copiii din prima căsnicie: un băieţel pe nume Hansel şi sora lui, Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce să îşi astâmpere foamea. Aşa că într-o bună zi, nu mai fură în stare să îşi agonisească nici măcar pâinea cea de toate zilele.

Seara, în pat, pe bietul om începuseră să îl muncească gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomeni că oftează cu grea obidă şi îi zice nevestei lui:

- Ce o să ne facem femeie? Cu ce o să-i hrănim pe bieţii noştri copilaşi, când nici noi nu mai [...]