Hans Christian Andersen

Demult, tare demult, tocmai în îndepărtata Chină, trăia un împărat nespus de bogat. Palatul lui, construit în întregime numai din porțelanuri fine, era considerat cel mai frumos din lume. Palatul era împrejmuit de grădini întinse, pline de flori rare care îi sporeau frumusețea, iar de jur-împrejurul acestor grădini se întindea o pădure de pini ce adăpostea drumul până la mare. În acea frumoasă pădure de pini locuia o micuță privighetoare care cânta atât de frumos, încât, dacă ți se întâmpla s-o auzi, nu mai puteai să îi uiți vreodată cântul. Pescarii care își aruncau…Citește în continuare „Privighetoarea” →

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit și începuse a se înnopta: era Ajunul Anului Nou. Pe frigul și pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiță cu capul și cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese niște papucei de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama ei aproape că îi rupsese de atâta purtat și erau și așa prea largi pentru dânsa. Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, care zicea că vrea să își facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă și el unul.

A fost odată ca niciodată un conac foarte vechi, înconjurat de șanțuri adânci. Șanțurile erau pline cu apă, iar pe marginea lor creșteau bălării mari și stufoase. Și erau atât de încâlcite încât te puteai rătăci printre ele ca printr-o pădure. Ei bine, în aceste bălării sta pitită o rață care își clocea ouăle. Rața se plictisea grozav pentru că nimeni nu venea să vadă ce mai face. Suratele ei mai degrabă se plimbau decât să stea de vorbă cu dânsa.

Dar iată că nu dură mult și se crăpă primul ou. După puțin timp, urmă la rând altul, apoi încă unul. Și tot așa, până când crăpară toate!

– Chiu-chiu! se auzea din toate părțile, semn că rățuștele tocmai scoseseră capul din găoace.

A fost odată ca niciodată o femeie singură și sărmană, care își dorea un copil mai mult decât orice pe lume. Într-o bună zi, femeia întâlni o zână căreia îi spuse păsul ei. Zâna îi dădu un bob de orz, povățuind-o: – Acesta nu e orz adevărat, din cel care crește pe câmp și îl mănâncă găinile. Pune-l într-un ghiveci de flori și ai răbdare. Vei vedea că dorința ta se va îndeplini în scurtă vreme. – Îți multumesc din suflet! zise femeia și de…Citește în continuare „Degețica” →