Jacob și Wilhelm Grimm

A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soția lui în apropierea țărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit și dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia își mai ținea zilele. Nu mai ieșea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face față valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscățivă de pe țărm, de unde își arunca în apă undița. Prindea doar peștișori mai mici, cu care nu prea reușeau să își astâmpere foamea.

Trăia odată, demult de tot, o mătușică bătrână-bătrână care își ducea traiul tocmai în creierii munților, într-un loc necălcat de picior omenesc. Și avea ea un bordei și un cârd de gâște, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.

Bătrânica însă nu ședea numai acasă, ci în fiecare dimineață își lua cârja și-o pornea, șontâc-șontâc, în pădure. Acolo, se apuca de o mulțime de treburi, cum nu te-ai fi așteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâște, culegea poame sălbatice și, încărcată cu toată această povară, o pornea spre casă.

Trăiau odată, în vremuri uitate, un împărat și o împărăteasă care nu mai erau demult tineri. Dar cu toate că soarta nu se îndurase să le hărăzească un urmaș, iar ei nu se mai aflau în putere, nu trecea zi lăsată de bunul Dumnezeu în care să nu se tânguie amândoi: „Oh, cât de gol ne e palatul și ce fericiți am fi de-am avea și noi un copil!” Însă pruncul cel râvnit se lăsă așteptat multă vreme…

Dar iată că într-o bună zi, pe când împărăteasa se scălda în apa unui pârâiaș de munte, o broască mare sari dintr-odată pe prundișul malului, și îi grăi astfel:

– Află măria-ta că-ți va fi îndeplinită dorința. Până nu se încheie anul, vei aduce pe lume o fetiță!

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaș. Acesta trăia într-o căsuță dărăpănată, la marginea codrului nesfârșit, împreună cu nevasta lui de-a doua și cu copiii din prima căsnicie: un băiețel pe nume Hansel și sora lui, Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce să își astâmpere foamea. Așa că într-o bună zi, nu mai fură în stare să își agonisească nici măcar pâinea cea de toate zilele.

Seara, în pat, pe bietul om începuseră să îl muncească gândurile și, zvârcolindu-se neliniștit în așternut, se pomeni că oftează cu grea obidă și îi zice nevestei lui:

– Ce o să ne facem femeie? Cu ce o să-i hrănim pe bieții noștri copilași, când nici noi nu mai avem de nici unele?…

A fost odată ca niciodată un împărat care avea mai multe fete, toate frumoase ca niște zâne. Cea mai mică dintre ele însă era atât de frumoasă că până și soarele, care văzuse multe, se oprea în loc privind-o și minunându-se de atâta frumusețe.

Lângă palatul împărătesc se întindea o pădure adâncă și întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui copac bătrân, se putea zări o fântână. În zilele cu căldură mare, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în pădure și se așeza lângă fântână, să se răcorească. Și atunci când începea să se plictisească, scotea dintr-un buzunar o minge de aur, o arunca în sus și o prindea din zbor, apoi o arunca iarăși. Acesta era jocul ei de suflet!