Anotimpurile buclucașe
Afară ningea cu fulgi mari, de poveste, ce loveau în fereastra înghețată de parcă ar fi cerut permisiunea să intre în casă. Mihaela îi privea, de o bună bucată de vreme, încercând să îi numere.
„Unu, două… Adică nu, doi!” adăugă ea hotărâtă. După care se plictisi să-i mai numere. Era destul de greu pentru o fetiță atât de micuță ca ea să facă asemenea calcule astronomice. Adică, foarte grele! Mihaela nu avea decât trei anișori. Prea puțini pentru a ști să numere cum se cuvine, dar suficienți pentru a pune o sumedenie de întrebări. Despre ce anume?… Ei, despre orice, doar acesta e vârsta marilor întrebări! Iar Mihaela voia să afle cât mai multe despre lumea din jurul ei.
De pildă, își dorea să știe cum stau treburile cu Anotimpurile. Așa că nu trecu multă vreme de la încercarea de numărare a fulgilor și o întrebă pe surioara ei mai mare:
– Afară e iarnă, Oara?
Oara se străduia să citească o poveste, așa că la început n-o auzi. Oara era ceva mai mare decât surioara ei, Mihaela. Avea opt ani. O vârstă la care trebuie să știi răspunsul la asemenea întrebări, se gândea micuța Mihaela. De aceea, o mai întrebă încă o dată. De data aceasta însă Mihaela strigă. Ca să fie ascultată, nu de alta.
– Oara! Afară e iarnă?!
Oara se gândi puțin, după care o aprobă serioasă.
– Da! Afară e iarnă, pentru că ninge! îi răspunse Oara, plină de sine.
– De ce ninge? insistă Mihaela, după bunul ei obicei.
– Pentru că e frig! Logic! veni repede răspunsul Oarei.
Dar Mihaela nu se lăsă păgubașă, doar mai avea multe de aflat. Așa că întrebă mai departe… „Da’ de ce e frig? Când pleacă iarna? Când vine primăvara? Cum arată vara?” și așa mai departe, până când Oara obosi să-i mai răspundă… Atunci, Teodora, surioara lor mai mare, de zece anișori, le opri scurt.
– Mihaela, taci și culcă-te! îi spuse Teodora micuței Mihaela. Iar tu încetează cu sporovăiala! îi zise, destul de supărată, și Oarei.
– De ce nu le lași să vorbească? interveni împăciuitoare sora lor cea mai mare, Irina. Sunt atât de haioase! Mă amuză! zise ea, zâmbindu-le micuțelor.
– Hm! Pe mine nu mă amuză deloc! Mai bine le-ai citi o poveste, poate adorm, răspunse îmbufnată Teodora. Apoi se întoarse la revistele pe care le răsfoise înainte de mica lor dispută.
Auzind spusele Teodorei, Mihaela și Oara îi cerură în cor Irinei să le citească o poveste despre Anotimpuri. Neavând încotro, Irina își deschise manualul de citire.
Însă, povestea Irinei se dovedi a fi tare complicată. Mihaela nu înțelegea toate cuvintele și îi era deja rușine să pună întrebări întruna. Așa că tăcu și adormi de îndată. Adormi și începu să viseze…
Se făcea că era într-o pădure mare și nespus de frumoasă. În jurul ei copacii își întindeau crengile doldora de frunze verzi, de parcă ar fi vrut s-o mângâie.
– Ce frumoasă e pădurea asta! gândi Mihaela și porni de îndată la plimbare prin ea.
La piciorușele ei, Mihaela văzu o sumedenie de ghiocei și de toporași. Toporașii miroseau foarte frumos! Apoi, când fetița își ridică privirea spre crengile copacilor, văzu păsărelele. Acestea ciripeau vesele și își construiau cuiburile. Păsările erau de foarte multe feluri! Mihaela recunoscu imediat vrăbiuțele, rândunelele și ciocănitoarea. Pe vrăbiuțe le mai văzuse ea odată, când se plimbase prin parc cu sora ei cea mare, Irina. Ea îi explicase atunci că vrăbiuțele rămân la noi și în timpul iernii. Vrăbiuțele erau mici și aveau penele cenușii. Nu erau prea arătoase, dar ciripeau mult și erau tare vesele. Rândunelele, în schimb, erau mult mai frumoase. Aveau penele colorate în alb și negru.
– Parcă ar fi îmbrăcate în frac! spuse, cu voce tare Mihaela, și se bucură că reușise să le recunoască. Ea aflase, tot de la Irina, că rândunelele nu rămân la noi în țară în timpul iernii. Pleacă toamna în țările calde și se întorc înapoi de-abia în primăvara următoare. „Dacă rândunelele sunt aici, înseamnă că în pădurea asta e primăvară sau vară!” își spuse fetița în sinea ei. Nu era ea foarte sigură cu ce anotimp avea de-a face, dar nu se dădu bătută, ci porni mai departe prin pădure.
Ciocănitoarea o conduse până într-un luminiș. Aici Mihaela rămase cu gura căscată. Nu pentru că ar fi fost ea o căscată, ci pur și simplu, fiindcă în fața ei se afla o… zână.
– Eu sunt Primăvara! îi spuse zâna.
– Eu sunt Mihaela, îmi pare bine de cunoștință! zise micuța. Pădurea asta e a ta?
– Pădurea e a mea și a surorilor mele: Vara, Toamna și Iarna! îi explică Primăvara, binevoitoare. Eu sunt cea mai mică dintre surori…
– Și eu sunt cea mai mică! o informă Mihaela. Mai am trei surori mai mari! Oara, de opt ani, Teodora, de zece și Irina, de… mulți ani. Ea e cea mai mare dintre noi! adăugă, pe nerăsuflate, fetița.
– Ca să vezi potriveală! Tot așa e și cu noi, îi explică Primăvara. Eu sunt cea mai mică. Apoi vin, în ordine, Vara, Toamna și Iarna.
– Mda, mormăi Mihaela. Ușor de zis! Dar cum să vă deosebesc?
– E simplu! Gândește-te că eu aduc vremea frumoasă!
– Știu! zise Mihaela. Primăvara e frumos afară, ne putem juca în voie!
– Păsărelele mă iubesc mult și ciripesc tot timpul atunci când sunt cu ele.
– Toate păsărelele? o întrebă Mihaela, curioasă.
– Toate! Multe dintre ele vin de departe, numai ca să stea cu mine. De exemplu…
– Rândunelele! Știu, mi-a spus Irina, adăugă micuța, plină de importanță.
– Păi, văd că știi să mă recunoști! îi răspunse Primăvara, amuzată.
– Da’, dar rândunelele rămân și vara la noi. Cum să-mi dau seama dacă afară ești tu sau e sora ta, Vara?
– Foarte ușor! Te uiți după flori. Mie îmi plac ghioceii și toporașii. Dacă îi vezi, poți fi sigură că am venit eu. Ei nu înfloresc în niciun alt anotimp!
Apoi Primăvara dispăru, la fel de misterios și de neașteptat precum apăruse. Pe Mihaela însă n-o mai mira nimic. Fetița înțelesese foarte repede că se află într-o pădure de poveste. Din cauza asta își și continuă liniștită recapitularea lucrurilor deja învățate. „Soare, păsărele, ghiocei! Soare, ghiocei, păsărele!” Era așa de concentrată, că nici nu observă când își făcu apariția Vara.
– Bau! încercă Vara s-o sperie.
Dar Mihaela se ținu tare, doar ea era o fetiță curajoasă! Iar Vara era o zână neasemuit de frumoasă, nu o Babă-Cloanță ori te miri ce altă dihanie.
– De ce a plecat Primăvara? se interesă fetița.
– Se făcuse prea cald pentru ea! răspunse, trufașă, Vara. Dacă vrei, te poți scălda în lacul de colo. Soarele încălzește cu mai multă putere acum!
Mihaela observă că, într-adevăr, se făcuse atât de cald încât începuse să transpire.
– Privește în jurul tău! o îndemnă Vara, încercând s-o facă pe Mihaela să uite de Primăvară. Vezi ce flori frumoase am eu? Sunt mult mai colorate decât florile Primăverii! se lăudă Vara.
Mihaela privi cu atenție în jurul ei și văzu cum luminișul se umpluse de flori de toate formele și culorile. Fetița observă macii, roșii ca focul. Apoi văzu trandafirii și gladiolele. Pe acestea le recunoscu de îndată, pentru că le știa de la ei din grădină. Era într-adevăr foarte frumos acolo! Apoi Mihaela văzu niște flori care zburau…
– Ce fel de flori sunt acelea? o întrebă ea pe Vară.
– Nu sunt flori, sunt insecte! îi răspunse Vara fetiței. Se numesc fluturi. Ei apar numai atunci când vin eu. Pentru că ei mă iubesc numai pe mine!
– Fluturi… murmură încântată Mihaela.
Dar nu apucă să admire prea mult frumusețile Verii, fiindcă aceasta se și făcu nevăzută. După plecare Verii se făcu ceva mai frig, iar din copaci începură să cadă primele frunze îngălbenite.
– Ia nu te mai lăuda! Nu ești chiar atât de grozavă! strigă după Vară, sora ei mai mare, Toamna.
Mihaela văzu atunci că și Toamna arăta tot ca o zână. Doar că nu era una prea prietenoasă. Semăna un pic cu sora ei, Teodora…
– De ce ai alungat-o pe sora ta, Vara? o întrebă, amuzată, Mihaela. Ce buclucașe sunteți voi, Anotimpurile! Tot timpul vă certați așa?
– Eu nu mă cert niciodată! strigă Toamna. Atâta doar că nu le pot suferi pe mironosițele astea de surori ale mele.
Atunci începu dintr-odată să plouă și să bată vântul. Mihaelei i se făcu frig și se adăposti sub un copac.
– Mereu e frig când apari tu? o întrebă Mihaela pe Toamnă.
– Da! Mie nu-mi place căldura! Mai apare și Soarele uneori, dar nu mai încălzește atât de tare.
– Păcat, zise Mihaela, care începuse să dârdâie.
– Eu iubesc vântul și ploaia! îi spuse, încântată, Toamna. Din cauza lor, frunzele copacilor se îngălbenesc și cad. Iată ce covor minunat am așternut la picioarele tale!
– E foarte frumos covorul tău de frunze, nimic de spus. Dar… văd că tu n-ai nici păsărele, nici fluturi… răspunse, cu tristețe, fetița.
– E adevărat! zise Toamna. Dar am și eu minunățiile mele, să știi! Eu aduc fructele și legumele coapte. Ție nu-ți plac merele, prunele ori strugurii? întrebă Toamna.
– Ba da! răspunse fetița, făcând ochișorii mari. Ai tu așa ceva?!
– Bineînțeles! Eu sunt cea mai bogată dintre Anotimpuri! Păcat că nu suntem într-o livadă sau într-o grădină. Acolo sunt eu cu adevărat cea mai frumoasă dintre surori! zise, cu mândrie, Toamna.
După care dispăru pe neașteptate, la fel ca și surorile ei. Și nu trecu multă vreme de la plecarea Toamnei că în pădure se făcu și mai frig. Atât de frig încât, la un moment dat, începu să ningă. În scurtă vreme, toți copacii fură acoperiți de un strat gros de zăpadă. Covorul multicolor de frunze al Toamnei dispăruse ca prin farmec, lăsând loc unei plăpumioare albe, de omăt.
Mihaela se simți de parcă ar fi intrat într-o poveste. Un singur lucru o supăra: era foarte, foarte frig afară! Nu trecu mult și apăru Iarna. Aceasta avea o voce blândă, care semăna tare mult cu cea a surioarei ei, Irina.
– Vino lângă mine, Mihaela! îi spuse Iarna micuței. Așa! Acum nu-ți va mai fi chiar atât de frig…
Fetița se apropie cu sfială și-o întrebă cine este.
– Eu sunt Iarna. Sunt cea mai bătrână dintre cele patru Anotimpuri.
– Ești foarte frumoasă, o complimentă Mihaela, dar e tare frig aici! Pădurea e acum minunată, nu zic nu, așa albă… Parcă ar fi dintr-o poveste! Dar prea e frig, zise micuța, frecându-și mânuțele.
– Îmi pare rău că nu ești îmbrăcată mai gros! răspunse Iarna. Dacă aveai un paltonaș, te puteai duce și tu să te joci cu copiii.
– Să mă joc? strigă Mihaela.
– Da! Acolo, pe derdeluș! zise Iarna. Copiii se dau cu săniile și construiesc oameni de zăpadă. Cei mici se bucură mereu de venirea mea, pentru că iubesc zăpada.
– Da’ și mie îmi place zăpada! adăugă repede Mihaela, scuzându-se parcă.
– Foarte bine! Asta înseamnă că la viitoarea noastră întâlnire ai să te îmbraci cum se cuvine. Să ții minte că atunci când ninge, am venit eu! adăugă Iarna. După care Iarna dispăru și ea. „Eu sunt bucuria copiilor! Ține minte asta, Mihaela!” se auzi, ca prin vis, glasul Iernii.
– Stai! Nu pleca, te rog! strigă fetița. Vreau să mă joc și eu cu copiii! Nu mi-e chiar atât de frig, se rugă Mihaela.
Dar degeaba striga Mihaela! Iarna dispăruse împreună cu pădure cu tot… Mihaela se trezise. În camera lor era întuneric, iar celelalte surori dormeau cuminți, fiecare în pătuțul ei. Numai Irina era lângă ea și încerca s-o învelească.
– Te-ai trezit pentru că îți era frig! îi explică Irina. Ai adormit în timp ce citeam și de-abia am reușit să te îmbrac în pijama, îi mai spuse după, zâmbind.
– N-am adormit! îi răspunse, serioasă, Mihaela. Am vorbit cu Anotimpurile! Știi, sunt foarte frumoase… Parcă ar fi niște zâne! Primăvara semăna puțin cu mine și avea ghiocei, toporași și păsărele. Vara era frumoasă, dar prețioasă, ca Oara noastră și avea mult mai multe flori decât Primăvara. Avea și păsărele, și fluturi… Știai că ei zboară doar Vara?
– Acum că mi-ai spus tu, voi încerca să nu uit! răspunse, zâmbind, Irina.
– După ce-a plecat Vara, am cunoscut-o și pe sora lor, Toamna! continuă Mihaela, ce părea de neoprit. Era urâcioasă ca Teodora, dar nici ea nu era urâtă. E adevărat că păsările zburau departe de ea, tocmai în țările calde, dar avea multe fructe gustoase. Păcat că nu m-a dus într-o livadă. Poate și mâncam câteva… Hmm, da’ nici Iarna nu m-a lăsat să mă joc cu copiii! Eram îmbrăcată prea subțire…
– Nu-i nimic! Data viitoare când visezi, trebuie să te îmbraci mai gros! îi spuse Irina, chicotind.
– Da! mormăi Mihaela și începu din nou să caște. Așa mi-a spus și ea. Tare mai semăna Iarna cu tine, Irinuco. Ea iubea mult copiii, așa cum mă iubești tu pe mine, mai adăugă fetița. Apoi, Mihaela adormi iar. Irina o acoperi bine cu plăpumioara și o sărută pe frunte, urându-i noapte bună. „Bravo, mititico! Acum știi să deosebești Anotimpurile!” șopti Irina, după care se îndreptă spre pătuțul ei și adormi liniștită.
Notă [26 martie 2009]: De curând am avut bucuria ca acest text să fie transpus într-o superbă montare radiofonică la Teatrul Național Radiofonic, în regia domnului Mihai Lungeanu. Uneori spectacolul respectiv mai este reprogramat și vi-l recomand cu căldură.
Foarte frumoasă această poveste!!! ✌