Tărâmul lui Andilandi

Zapis de trecere către o altfel de copilărie

Anotimpurile buclucaşe

un basm de Sînziana Popescu

T T T

Afară ningea cu fulgi mari, de poveste, ce loveau în fereastra îngheţată de parcă ar fi cerut permisiunea să intre în casă. Mihaela îi privea, de o bună bucată de vreme, încercând să îi numere.

„Unu, două… Adică nu, doi!” adăugă ea hotărâtă. După care se plictisi să-i mai numere. Era destul de greu pentru o fetiţă atât de micuţă ca ea să facă asemenea calcule astronomice. Adică, foarte grele! Mihaela nu avea decât trei anişori. Prea puţini pentru a şti să numere cum se cuvine, dar suficienţi pentru a pune o sumedenie de întrebări. Despre ce anume?… Ei, despre orice, doar acesta e vârsta marilor întrebări! Iar Mihaela voia să afle cât mai multe despre lumea din jurul ei.

De pildă, îşi dorea să ştie cum stau treburile cu Anotimpurile. Aşa că nu trecu multă vreme de la încercarea de numărare a fulgilor şi o întrebă pe surioara ei mai mare:

– Afară e iarnă, Oara?

Oara se străduia să citească o poveste, aşa că la început n-o auzi. Oara era ceva mai mare decât surioara ei, Mihaela. Avea opt ani. O vârstă la care trebuie să ştii răspunsul la asemenea întrebări, se gândea micuţa Mihaela. De aceea, o mai întrebă încă o dată. De data aceasta însă Mihaela strigă. Ca să fie ascultată, nu de alta.
– Oara! Afară e iarnă?!

Oara se gândi puţin, după care o aprobă serioasă.

– Da! Afară e iarnă, pentru că ninge! îi răspunse Oara, plină de sine.

– De ce ninge? insistă Mihaela, după bunul ei obicei.

– Pentru că e frig! Logic! veni repede răspunsul Oarei.

Dar Mihaela nu se lăsă păgubaşă, doar mai avea multe de aflat. Aşa că întrebă mai departe… „Da’ de ce e frig? Când pleacă iarna? Când vine primăvara? Cum arată vara?” şi aşa mai departe, până când Oara obosi să-i mai răspundă… Atunci, Teodora, surioara lor mai mare, de zece anişori, le opri scurt.

– Mihaela, taci şi culcă-te! îi spuse Teodora micuţei Mihaela. Iar tu încetează cu sporovăiala! îi zise, destul de supărată, şi Oarei.

– De ce nu le laşi să vorbească? interveni împăciuitoare sora lor cea mai mare, Irina. Sunt atât de haioase! Mă amuză! zise ea, zâmbindu-le micuţelor.

– Hm! Pe mine nu mă amuză deloc! Mai bine le-ai citi o poveste, poate adorm, răspunse îmbufnată Teodora. Apoi se întoarse la revistele pe care le răsfoise înainte de mica lor dispută.

Auzind spusele Teodorei, Mihaela şi Oara îi cerură în cor Irinei să le citească o poveste despre Anotimpuri. Neavând încotro, Irina îşi deschise manualul de citire.

Însă, povestea Irinei se dovedi a fi tare complicată. Mihaela nu înţelegea toate cuvintele şi îi era deja ruşine să pună întrebări întruna. Aşa că tăcu şi adormi de îndată. Adormi şi începu să viseze…

Se făcea că era într-o pădure mare şi nespus de frumoasă. În jurul ei copacii îşi întindeau crengile doldora de frunze verzi, de parcă ar fi vrut s-o mângâie.

– Ce frumoasă e pădurea asta! gândi Mihaela şi porni de îndată la plimbare prin ea.

PrimavaraLa picioruşele ei, Mihaela văzu o sumedenie de ghiocei şi de toporaşi. Toporaşii miroseau foarte frumos! Apoi, când fetiţa îşi ridică privirea spre crengile copacilor, văzu păsărelele. Acestea ciripeau vesele şi îşi construiau cuiburile. Păsările erau de foarte multe feluri! Mihaela recunoscu imediat vrăbiuţele, rândunelele şi ciocănitoarea. Pe vrăbiuţe le mai văzuse ea odată, când se plimbase prin parc cu sora ei cea mare, Irina. Ea îi explicase atunci că vrăbiuţele rămân la noi şi în timpul iernii. Vrăbiuţele erau mici şi aveau penele cenuşii. Nu erau prea arătoase, dar ciripeau mult şi erau tare vesele. Rândunelele, în schimb, erau mult mai frumoase. Aveau penele colorate în alb şi negru.

– Parcă ar fi îmbrăcate în frac! spuse, cu voce tare Mihaela, şi se bucură că reuşise să le recunoască. Ea aflase, tot de la Irina, că rândunelele nu rămân la noi în ţară în timpul iernii. Pleacă toamna în ţările calde şi se întorc înapoi de-abia în primăvara următoare. „Dacă rândunelele sunt aici, înseamnă că în pădurea asta e primăvară sau vară!” îşi spuse fetiţa în sinea ei. Nu era ea foarte sigură cu ce anotimp avea de-a face, dar nu se dădu bătută, ci porni mai departe prin pădure.

Ciocănitoarea o conduse până într-un luminiş. Aici Mihaela rămase cu gura căscată. Nu pentru că ar fi fost ea o căscată, ci pur şi simplu, fiindcă în faţa ei se afla o… zână.

– Eu sunt Primăvara! îi spuse zâna.

– Eu sunt Mihaela, îmi pare bine de cunoştinţă! zise micuţa. Pădurea asta e a ta?

– Pădurea e a mea şi a surorilor mele: Vara, Toamna şi Iarna! îi explică Primăvara, binevoitoare. Eu sunt cea mai mică dintre surori…

– Şi eu sunt cea mai mică! o informă Mihaela. Mai am trei surori mai mari! Oara, de opt ani, Teodora, de zece şi Irina, de… mulţi ani. Ea e cea mai mare dintre noi! adăugă, pe nerăsuflate, fetiţa.

– Ca să vezi potriveală! Tot aşa e şi cu noi, îi explică Primăvara. Eu sunt cea mai mică. Apoi vin, în ordine, Vara, Toamna şi Iarna.

– Mda, mormăi Mihaela. Uşor de zis! Dar cum să vă deosebesc?

– E simplu! Gândeşte-te că eu aduc vremea frumoasă!

– Ştiu! zise Mihaela. Primăvara e frumos afară, ne putem juca în voie!

– Păsărelele mă iubesc mult şi ciripesc tot timpul atunci când sunt cu ele.

– Toate păsărelele? o întrebă Mihaela, curioasă.

– Toate! Multe dintre ele vin de departe, numai ca să stea cu mine. De exemplu…

– Rândunelele! Ştiu, mi-a spus Irina, adăugă micuţa, plină de importanţă.

– Păi, văd că ştii să mă recunoşti! îi răspunse Primăvara, amuzată.

– Da’, dar rândunelele rămân şi vara la noi. Cum să-mi dau seama dacă afară eşti tu sau e sora ta, Vara?

– Foarte uşor! Te uiţi după flori. Mie îmi plac ghioceii şi toporaşii. Dacă îi vezi, poţi fi sigură că am venit eu. Ei nu înfloresc în niciun alt anotimp!

VaraApoi Primăvara dispăru, la fel de misterios şi de neaşteptat precum apăruse. Pe Mihaela însă n-o mai mira nimic. Fetiţa înţelesese foarte repede că se află într-o pădure de poveste. Din cauza asta îşi şi continuă liniştită recapitularea lucrurilor deja învăţate. „Soare, păsărele, ghiocei! Soare, ghiocei, păsărele!” Era aşa de concentrată, că nici nu observă când îşi făcu apariţia Vara.

– Bau! încercă Vara s-o sperie.

Dar Mihaela se ţinu tare, doar ea era o fetiţă curajoasă! Iar Vara era o zână neasemuit de frumoasă, nu o Babă-Cloanţă ori te miri ce altă dihanie.

– De ce a plecat Primăvara? se interesă fetiţa.

– Se făcuse prea cald pentru ea! răspunse, trufaşă, Vara. Dacă vrei, te poţi scălda în lacul de colo. Soarele încălzeşte cu mai multă putere acum!

Mihaela observă că, într-adevăr, se făcuse atât de cald încât începuse să transpire.

– Priveşte în jurul tău! o îndemnă Vara, încercând s-o facă pe Mihaela să uite de Primăvară. Vezi ce flori frumoase am eu? Sunt mult mai colorate decât florile Primăverii! se lăudă Vara.

Mihaela privi cu atenţie în jurul ei şi văzu cum luminişul se umpluse de flori de toate formele şi culorile. Fetiţa observă macii, roşii ca focul. Apoi văzu trandafirii şi gladiolele. Pe acestea le recunoscu de îndată, pentru că le ştia de la ei din grădină. Era într-adevăr foarte frumos acolo! Apoi Mihaela văzu nişte flori care zburau…

– Ce fel de flori sunt acelea? o întrebă ea pe Vară.

– Nu sunt flori, sunt insecte! îi răspunse Vara fetiţei. Se numesc fluturi. Ei apar numai atunci când vin eu. Pentru că ei mă iubesc numai pe mine!

– Fluturi… murmură încântată Mihaela.

Dar nu apucă să admire prea mult frumuseţile Verii, fiindcă aceasta se şi făcu nevăzută. După plecare Verii se făcu ceva mai frig, iar din copaci începură să cadă primele frunze îngălbenite.

– Ia nu te mai lăuda! Nu eşti chiar atât de grozavă! strigă după Vară, sora ei mai mare, Toamna.

Mihaela văzu atunci că şi Toamna arăta tot ca o zână. Doar că nu era una prea prietenoasă. Semăna un pic cu sora ei, Teodora…

– De ce ai alungat-o pe sora ta, Vara? o întrebă, amuzată, Mihaela. Ce buclucaşe sunteţi voi, Anotimpurile! Tot timpul vă certaţi aşa?

– Eu nu mă cert niciodată! strigă Toamna. Atâta doar că nu le pot suferi pe mironosiţele astea de surori ale mele.

Atunci începu dintr-odată să plouă şi să bată vântul. Mihaelei i se făcu frig şi se adăposti sub un copac.

Toamna– Mereu e frig când apari tu? o întrebă Mihaela pe Toamnă.

– Da! Mie nu-mi place căldura! Mai apare şi Soarele uneori, dar nu mai încălzeşte atât de tare.

– Păcat, zise Mihaela, care începuse să dârdâie.

– Eu iubesc vântul şi ploaia! îi spuse, încântată, Toamna. Din cauza lor, frunzele copacilor se îngălbenesc şi cad. Iată ce covor minunat am aşternut la picioarele tale!

– E foarte frumos covorul tău de frunze, nimic de spus. Dar… văd că tu n-ai nici păsărele, nici fluturi… răspunse, cu tristeţe, fetiţa.

– E adevărat! zise Toamna. Dar am şi eu minunăţiile mele, să ştii! Eu aduc fructele şi legumele coapte. Ţie nu-ţi plac merele, prunele ori strugurii? întrebă Toamna.

– Ba da! răspunse fetiţa, făcând ochişorii mari. Ai tu aşa ceva?!

– Bineînţeles! Eu sunt cea mai bogată dintre Anotimpuri! Păcat că nu suntem într-o livadă sau într-o grădină. Acolo sunt eu cu adevărat cea mai frumoasă dintre surori! zise, cu mândrie, Toamna.

După care dispăru pe neaşteptate, la fel ca şi surorile ei. Şi nu trecu multă vreme de la plecarea Toamnei că în pădure se făcu şi mai frig. Atât de frig încât, la un moment dat, începu să ningă. În scurtă vreme, toţi copacii fură acoperiţi de un strat gros de zăpadă. Covorul multicolor de frunze al Toamnei dispăruse ca prin farmec, lăsând loc unei plăpumioare albe, de omăt.

Mihaela se simţi de parcă ar fi intrat într-o poveste. Un singur lucru o supăra: era foarte, foarte frig afară! Nu trecu mult şi apăru Iarna. Aceasta avea o voce blândă, care semăna tare mult cu cea a surioarei ei, Irina.

– Vino lângă mine, Mihaela! îi spuse Iarna micuţei. Aşa! Acum nu-ţi va mai fi chiar atât de frig…

Fetiţa se apropie cu sfială şi-o întrebă cine este.

– Eu sunt Iarna. Sunt cea mai bătrână dintre cele patru Anotimpuri.

– Eşti foarte frumoasă, o complimentă Mihaela, dar e tare frig aici! Pădurea e acum minunată, nu zic nu, aşa albă… Parcă ar fi dintr-o poveste! Dar prea e frig, zise micuţa, frecându-şi mânuţele.

Iarna– Îmi pare rău că nu eşti îmbrăcată mai gros! răspunse Iarna. Dacă aveai un paltonaş, te puteai duce şi tu să te joci cu copiii.

– Să mă joc? strigă Mihaela.

– Da! Acolo, pe derdeluş! zise Iarna. Copiii se dau cu săniile şi construiesc oameni de zăpadă. Cei mici se bucură mereu de venirea mea, pentru că iubesc zăpada.

– Da’ şi mie îmi place zăpada! adăugă repede Mihaela, scuzându-se parcă.

– Foarte bine! Asta înseamnă că la viitoarea noastră întâlnire ai să te îmbraci cum se cuvine. Să ţii minte că atunci când ninge, am venit eu! adăugă Iarna. După care Iarna dispăru şi ea. „Eu sunt bucuria copiilor! Ţine minte asta, Mihaela!” se auzi, ca prin vis, glasul Iernii.

– Stai! Nu pleca, te rog! strigă fetiţa. Vreau să mă joc şi eu cu copiii! Nu mi-e chiar atât de frig, se rugă Mihaela.

Dar degeaba striga Mihaela! Iarna dispăruse împreună cu pădure cu tot… Mihaela se trezise. În camera lor era întuneric, iar celelalte surori dormeau cuminţi, fiecare în pătuţul ei. Numai Irina era lângă ea şi încerca s-o învelească.

– Te-ai trezit pentru că îţi era frig! îi explică Irina. Ai adormit în timp ce citeam şi de-abia am reuşit să te îmbrac în pijama, îi mai spuse după, zâmbind.

– N-am adormit! îi răspunse, serioasă, Mihaela. Am vorbit cu Anotimpurile! Ştii, sunt foarte frumoase… Parcă ar fi nişte zâne! Primăvara semăna puţin cu mine şi avea ghiocei, toporaşi şi păsărele. Vara era frumoasă, dar preţioasă, ca Oara noastră şi avea mult mai multe flori decât Primăvara. Avea şi păsărele, şi fluturi… Ştiai că ei zboară doar Vara?

– Acum că mi-ai spus tu, voi încerca să nu uit! răspunse, zâmbind, Irina.

– După ce-a plecat Vara, am cunoscut-o şi pe sora lor, Toamna! continuă Mihaela, ce părea de neoprit. Era urâcioasă ca Teodora, dar nici ea nu era urâtă. E adevărat că păsările zburau departe de ea, tocmai în ţările calde, dar avea multe fructe gustoase. Păcat că nu m-a dus într-o livadă. Poate şi mâncam câteva… Hmm, da’ nici Iarna nu m-a lăsat să mă joc cu copiii! Eram îmbrăcată prea subţire…

– Nu-i nimic! Data viitoare când visezi, trebuie să te îmbraci mai gros! îi spuse Irina, chicotind.

– Da! mormăi Mihaela şi începu din nou să caşte. Aşa mi-a spus şi ea. Tare mai semăna Iarna cu tine, Irinuco. Ea iubea mult copiii, aşa cum mă iubeşti tu pe mine, mai adăugă fetiţa. Apoi, Mihaela adormi iar. Irina o acoperi bine cu plăpumioara şi o sărută pe frunte, urându-i noapte bună. „Bravo, mititico! Acum ştii să deosebeşti Anotimpurile!” şopti Irina, după care se îndreptă spre pătuţul ei şi adormi liniştită.

Notă [26 martie 2009]: De curând am avut bucuria ca acest text să fie transpus într-o superbă montare radiofonică la Teatrul Naţional Radiofonic, în regia domnului Mihai Lungeanu. Uneori spectacolul respectiv mai este reprogramat şi vi-l recomand cu căldură.

Sînziana Popescu este creatoarea seriei Andilandi, despre aventurile în Celălalt Târâm ale unor copii "încercaţi" de invidie, egoism sau lipsă de încredere în sine. Dar nu puţini dintre vizitatorii noştri o cunosc şi drept autoare de teatru pentru copii.

Alte pagini semnate de

Comentarii

1 comentariu la "Anotimpurile buclucaşe"

Lasă un răspuns

[…] oricând aveţi chef, puteţi citi pe Andilandi.ro textul de la care a început totul… Etichete: de […]

wpDiscuz