Ați citit cumva „Cronicile Wardstone” -„Ucenicul vraciului„, „Blestemul vraciului” și „Secretul vraciului„, scrise de autorul britanic Joseph Delaney?
Eu le-am citit de curând pe toate și simt că pleznesc dacă n-apuc să vă spun măcar două vorbe despre ele. Prietenii m-au sfătuit să n-o fac, fiindcă s-ar putea să vă pierd de mușterii, dar chiar nu sunt în stare să mă abțin. Cărțile (toate trei) sunt absolut fascinante!
Nu cred că i-aș recomanda vreuna copilului meu, nici după vârsta de 15 ani, dar aș fi o ipocrită dacă n-aș recunoaște că eu le-am citit cu sufletul la gură, chiar și după miezul nopții – în ciuda avertismentului de pe ultima copertă!
Domnul care le-a scris, Joseph Delaney, e supranumit de critici „Edgar Allan Poe al adolescenților”. S-a născut la Preston, Marea Britanie, în 1945, și locuiește în Lancashire. N-o să vă vină să credeți când o să vă spun că Delaney a debutat la 59 de ani și, în numai doi ani, a fost tradus în șaisprezece limbi și „vândut” în sute de mii de exemplare.
E mult de când l-am citit ultima oară pe Poe, și habar n-am dacă stimabilii critici au sau nu dreptate, dar bănuiesc că, oricum, comparația se vroia a fi un compliment… În schimb, am revăzut de curând câteva dintre filmele lui Tim Burton și mă gândesc că dacă ar fi să se facă vreodată un film și după seria asta, Tim ar fi regizorul potrivit. Asta ca sa știți cam în ce lume intrați, dacă deschideți cartea.
Dacă reușiți să treceți peste fantomele care te atacă la tot pasul, peste vrăjitoarele legate cu lanțuri de argint și închise în puțuri, peste duhurile domestice, deloc prietenoase uneori, peste spiritele ancestrale întunecate (Urgia sau Golgoth), înseamnă că o puteți citi. Mie cărtile astea mi-a amintit de povestirile lui Barbey d’Aurevilly – prozatorul francez care a scris „Femeia vrajită„, „Cavalerul des Touches„, „Diabolicele„-, pe care le citeam pe sub plapumă, cu lanterna aprinsă, copilă fiind. Și acum, ca și atunci, mi-a stat inima-n loc de vreo câteva ori în timp ce citeam. Dar am mers mai departe, de multe ori, doar ca să văd până unde vrea autorul să ajungă. A ajuns departe, mi-aș permite să-mi dau cu părerea, dar nu într-o direcție greșită. Cel puțin nu până la volumul trei.
Vă spun asta, fiindcă după formula pe care a găsit-o, cartea poate continua la infinit. Ba chiar, poate fi lăsată moștenire, dacă cineva își va propune vreodată să preia ștafeta!
Cărțile lui Delaney au însă, după părerea mea, câteva calități imbatabile. Nu promovează vrăjitoria, dimpotrivă, o condamnă la tot pasul. Personajul principal, Thomas Ward, chiar dacă e un puști special, al șaptelea fiu, nu e un om cu puteri supranaturale, care ar complexa orice cititor și l-ar face să-și piardă încrederea în forțele proprii, ci este un băiat ca oricare altul. Binele învinge întotdeauna răul, personajele cheie nu mor niciodată! Și, nu în ultimul rând, cartea asta explică – așa cum am încercat și eu în Andilandi – că oamenii nu se împart în buni și răi. Că orice om bun poate avea scăpări, slăbiciuni sau poate face greșeli și pentru asta e bine să știi să ierți.
Poate par puține lucrurile pe care vi le-am înșirat aici, pentru cât de sumbră e atmosfera, dar eu cred că voi, cei copți (ca să nu spun cei mari sau cei bătrâni), merită să încercați măcar un volum.
Alte comentarii și un fragment din primul volum puteți găsi la LiterNet.
