Când am văzut afișul filmului, aș fi fost în stare să bag mâna-n foc că voi ateriza la un fantasy „a la carte”. Un film făcut după rețeta, arhicunoscută deja, a unui asemenea lung-metraj de succes: unul, doi sau trei puști ajung într-o lume stranie, amenințată de forțele răului, pe care o vor salva în final. (Mă simt de parcă aș scrie o carte de bucate!)
De data asta însă, surpriza a fost totală. Nu numai că n-am văzut un fantasy „tip”, dar n-am ajuns nici măcar la o comedie pentru publicul tânăr. „Podul din Terabithia” e o dramă în toată regula, o poveste amăruie, plină de învățăminte despre relațiile dintre părinți și copii și, mai ales, despre felul în care pot fi crescuți frumos cei mici, chiar și în lumea asta strâmbă în care trăim.
N-am să vă ascund nici că filmul nu are un final tocmai fericit, nici că eu una am plâns cu lacrimi de crocodil, dar merită să-l vedeți.
Dacă puștiul vostru are sub cinci anișori, poate că ar fi mai bine să nu-l luați. Verdictul lui va fi sigur: „filmul e trist și plictisitor”. Dar dacă e deja școler, ar fi bine să vă însoțească. Va avea multe de învățat din filmul ăsta, total atipic pentru producțiile americane de gen.
