Prietena mea, Cristina

Se împlinesc aproape 40 de zile de când draga mea Cristina s-a dus. Unde? Nu prea știu. Tot ce știu, tot ce am reușit să înțeleg în aceste zile, e că n-am să mai primesc mesaje de la ea pentru o vreme. Nici n-am să o mai pot vedea. N-am să-i mai aud vocea la telefon promițându-mi: „Ne vedem la vară, Ana, ne vedem la vară!”. Și că nici nu-mi va mai trimite mesaje de încurajare pe Facebook, mesaje de suflet prin care ținea mereu să mă asigure că-mi va fi alături „în bancă, în fiecare călătorie” sau „pe fiecare treaptă, a fiecărei școli” spre care mă vor mai purta vreodată pașii.

N-am mai fost prin școli de astă iarnă și nici nu cred că voi mai participa curând la vreo lectură. De când a plecat, am trecut și eu ca tot omul necăjit de la faza de negare la cea de furie și acum mă apropii cu pași repezi de etapa în care voi plânge întruna. Deși, când vine vorba de pierderea unor prieteni dragi, pe mine furia mă ține, nu glumă. Nu de alta, dar n-am prea mulți prieteni adevărați. Așa că da, chiar ieri mă întrebam de ce prietena mea și nu prietena altcuiva? De ce așa de repede? De ce așa de dureros? De ce așa de departe? De ce așa? De ce?

Aș putea continua cu întrebările, dar știu că nu i-ar fi plăcut să mă vadă pășind în cerc. Așa că mă întorc la ce mi-a rămas, la amintirile clipelor petrecute împreună. Doar „viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti” zicea un mag profesionist, nu un amator, ca mine. Deh, ușor de spus, greu de făcut. Mai ales atunci când îți plâng degetele la fiecare rând, cu fiecare gând. Cu toate astea, m-am adunat bucățică cu bucățică, mi-am pieptănat frumușel mintea încâlcită, mi-am întors fața de acolo într-acolo, am primenit-o, apoi mi-am netezit exteriorul, l-am apucat vârtos și m-am întors pe dos. După care mi-am poruncit: scrie. Și m-am mințit: dacă scrii, trece. M-am amăgit: dacă scrii, contează. Dacă scrii, nu mai doare.

Iată-mă așadar scriind (din nou) o compunere despre portretul unei prietene. Ce a fost Cristina pentru mine, tovarășa? Cristina a fost o prietenă de odinioară, din gimnaziu, din vremea teilor înfloriți, a corcodușelor verzi și a florilor de soc. A mai fost fetița fără mamă, deci un exemplu pentru noi, restul fericitelor, care aveam un sprijin. O pildă despre cum poți trece cu demnitate peste adevăratele necazuri, în vremuri în care marile noastre drame apăreau atunci când ni se lipea „ciunga” de bancă de n-o mai puteai smulge de acolo, când n-aveam radiere cu miros de pepene, când nu ne lăsau părinții să purtăm ciorapi de damă și să vedem a zecea oară „Lancea de argint” sau când nu aveam un leu cincizeci ca să ne luăm o înghețată mare la cornet.

Cristina a fost colega mea de bancă din liceu, acel cimitir al tinereții noastre poreclit „Bastilia”, cea care mi-a stat alături în orele ororii, orele de mate, pe numele lor de botez. Ea era cea pe care o strângeam de genunchi de fiecare dată când mă temeam că voi fi scoasă la tablă. Tot ea era cea alături de care citeam pe sub bancă, în pauze, dar mai ales în ore, și împreună cu care ascultam pierdute și îndrăgostite lulea casete cu zburătorii momentului, Rick Astley și Glenn Medeiros.

Frumoasă, înaltă, senină, blândă, generoasă și echilibrată, asta a devenit Cristina, mai încolo, când eram amândouă domnișoare. În studenție era destul de greu să pășești alături de ea pe stradă și să le ții socoteala celor care întorceau privirile ca s-o admire, fără ca ei să-i pese. Cristina a fost și o mireasă de vis, o mândră crăiasă, singura care mi-a oferit șansa să fiu și eu domnișoară de onoare la nunta cuiva.

De vreo paisprezece ani și mai bine, Cristina se mutase în Canada, devenise mamă și se îndrăgostise de fotografie. Ne vedeam vara, cu copiii, cu colegii de liceu, cu copiii colegilor noștri, chiar și cu fosta noastră învățătoare. La un moment dat, ne-am amuzat încercând să reconstituim o poză de pe vremuri, făcută cu mulți ani în urmă pe treptele „Bastiliei”. Cristina nu se schimbase. Nimeni nu se schimbase, de fapt. Când vorbeam sau zâmbeam eram aceiași. Ni se luminau ochii când pomeneam de cărțile copilăriei, cele mai multe publicate la „Ion Creangă”, de „Războiul stelelor” ori de corcodușele „din cetate”. Atunci eram tot noi, prichindeii de demult. Și printre noi, prichinduța Cristina, domnișoara Cristina, mama Cristina… Drum bun, draga mea!

Notă: Nu știu dacă Cristina mai poate citi ce am scris aici ori ba, dar mi-am dorit ca amintirea acestui om bun și frumos să nu se piardă. Măcar pentru o vreme.

Nota notei: Dragi colegi, am postat pe site câteva poze în care sunteți și voi. Știu că erau doar pentru grupul nostru de discuții, dar m-am încumetat să le postez și aici în speranța că nu vă veți supăra.