Vă mai amintiți de Traducătorul Universal din Star Trek? Era o drăcovenie cu ajutorul căreia puteați înțelege limba oricărei ființe capabile de comunicare. Ah, cât de mult am avut nevoie de el acum câțiva ani, când am întâlnit primul extraterestru din viața mea!
Era un tip mic, mititel chiar, dar cu un cap mare și cu o frunte bombată fără păr, ci doar cu un puf blond. Avea ochi albaștri, mari și frumoși, dar îi ținea mai tot timpul strâns închiși. Cred că nu îi plăcea de moaca mea, când îl luam în brațe. Ori asta, ori nu suporta lumina zilei.
De fapt, da. Cred că era un animal nocturn. După ce m-am lăsat convins de soție și l-am luat acasă, am remarcat că dormea în majoritatea timpului, cu excepția nopții când se trezea și cerea să fie hrănit. La început nu am știut de ce țipă așa și habar n-aveam ce să-i facem ca să tacă. Scotea niște zgomote înfiorătoare și ne-a făcut să ne ascundem în bucătărie. Erau cele mai fioroase urlete pe care le auziserăm până atunci. Nici leii de la Grădina Zoologică, nici maimuțele maneliste de la etajul 2 (scara B) nu scoseseră în viața lor asemenea sunete. Acoperea lejer zgomotul bormașinilor sau disperatele semnale Morse trimise de vecini prin țeava caloriferului.
Ne-am sunat atunci prietenii să-i întrebăm dacă mai avuseseră de-a face cu asemenea extratereștri. O parte nu mai întâlniseră chestiunea decât în cărți și aceștia erau plini de sfaturi. Nefolositoare. Alții aveau și ei astfel de ființe pe acasă și ne-au cerut să îndreptăm telefonul spre sursa zgomotelor. Apoi au pus un diagnostic precis: papa. Sau caca, după caz.
În câteva săptămâni deja învățaserăm să decodificăm și noi nevoile mititelului extraterestru și dădeam la rândul nostru sfaturi prietenilor proaspăt deveniți părinți. Asta întrucât, din păcate, pe atunci nu se inventase încă Analizatorul plânsetelor de bebeluș.
Haios! Vreau si eu…