Boul și vițelul

Un bou ca toți boii, puțin la simțire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Și decât toți frații mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

– Un bou în
post mare?

– Drept,
cam ciudat vine,
Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, știu că e mai bine
Să ai totdeauna un dram de noroc.

Așa de-a vieții veselă schimbare,
Cum și de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toți mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Vițelul atuncea plin de bucurie,
Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă și livezi o mie:

„Mă duc,
zise-ndată, nițel fân să-i cer”.

Făr-a pierde vreme, vițelul pornește,
Ajunge la unchiul, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine și-l oprește:

„Acum
doarme, zice, nu-l pot supăra”.

– „Acum doarme? După prânz, să doarmă?

Obiceiul
lui era să nu șadă ziua niciodată;
Ä‚st somn nu prea-mi place, și o să i-o spui”.

– Ba să-ți vezi de treabă, că mănânci trânteală;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi;
Trebuie înainte-i să mergi cu sfială,
Primit în casă dacă vrei să fii”.

La o mojicie atâta de mare
Vițelul răspunde că va aștepta;
Dar unchiul se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le vede,
Însă socotește că unchiu-a orbit:
Căci fără-ndoială nu putea crede
Că buna sa rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăși prea de dimineață,
Să-i găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheață,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

– „Boierule,
zise, așteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu”.
– „Cine? A mea rudă? Mergi de-l dă pe scară!
N-am astfel de rude, și nici voi să-l știu”.